Ileana Mălăncioiu alternează, în Călătorie spre mine însămi, scurte proze transparent sim- sau para-bolice cu însemnări pe margini de cărţi favorite ori reflecţii asupra unor autori care o fascinează. Tonul este al unei gravităţi îngîndurate, neiertătoare cu convenţiile filistin-"artistice", inclementă cu ipocriziile ceremoniale, nepăsătoare la fleacuri. Mi-e jenă de clasamentele literare, dar demonul axiologic nu-mi iartă să nu relev că din cărţile pe care le comentez în această lună, a Ilenei Mălăncioiu e, net, cea mai bună, fiind şi una din cele mai valoroase cărţi de publicistică literară din ultimii ani, comparabilă cu Imposibila întoarcere a lui Preda, cu Bloc-notes-ul lui Buzura, cu Nopţile... lui Bălăiţă sau Galaxia... lui DRP. E o carte de o seriozitate tonică şi molipsitoare (nu uit, şi nici Ileana Mălăncioiu n-a uitat butada călinesciană : "a fi prea serios e neserios"), seriozitatea unui spirit sever şi demn care şi în ludic păstrează o impunătoare şi insinuantă rezervă de solemnitate (de miez, nu scorţoasă), aşa cum un tigru poate fi dresat să sară, riscîndu-şi pielea, printr-un cerc de foc, dar nu să ducă pe vîrful botului o inofensivă minge bălţată. Ileana Mălăncioiu evită, fără grimase ori pedanterii, moftul şi bagatela, implicîndu-şi scrisul în chestiuni realmente arzătoare, unele atît de arzătoare încît mulţi, de teamă să nu se frigă, le socotesc tabu.
          Publicistica celei care a scris Calitatea de martor îi e asemănătoare întrucîtva, mai ales întru ardenţa moralistă, întru oroarea de zîmbetul isteţ-băşcălios, fiind însă inferioară, aş zice, prin excesul de demonstrativitate şi poza cogibundă. O altă apropiere posibilă este faţă de publicistica lui Marin Preda, nota comună fiind incisivitatea în abordarea temelor tari într-un diapazon de încrîncenată responsabilitate morală. De altfel, afinitatea cu Marin Preda e mărturisită nu doar implicit, prin mentalitate ori numărul predominant de pagini ce i se acordă în volum, ci şi explicit, prin declaraţia patetică : "Mai îmi venea să il opresc o dată (pe Marin Preda) şi să mă plîng : ştiţi, eu sunt Niculae al lui Moromete (s. gp), de ce m-aţi făcut băiat... ?" (p. 14).
          Texte cum sunt Casa memorială Emil Botta (apropo : scrisul Ilenei Mălăncioiu are pe alocuri parcă reverberaţia vocii lui Emil Botta, şi, în orice caz, impenetrabilitatea gravităţii sale aproape tragice), Copiii teribili, Tot românul e născut critic, O plimbare la Căldăruşani le-aş introduce fără să ezit în cea mai pretenţioasă antologie a publicisticii scriitoriceşti. Numai acestea, şi ar fi de ajuns să plaseze volumul în raftul întîi al genului.
_________________________