Deschisă de o voioasă dizertaţie despre jurnal şi jurnale, Plantaţia de fluturi a lui Gheorghe Tomozei adună laolaltă articole, note, tablete, însemnări de diferite timbre şi calibre, din '81 pînă în '88, toate cu cîte un titlu dar şi cu cîte o dată în frunte, menită, aceasta din urmă, să le confere, în ansamblu, statutul unui fals jurnal - şi aceasta fiindcă suntem în plină epocă dar şi modă a jurnalelor. Autorul însuşi e sceptic : "Va rezulta rîvnitul, totuşi, jurnal ? Greu de crezut" (p. 13).
          Nu rezultă, desigur, pentru că un jurnal are o structură proprie, pe care simpla juxtapunere de texte mici şi mijlocii, fie şi datate, nici măcar nu o pastişează convingător. Extemporalele mele la "limba română" puse cap la cap nu pot da jurnalul copilului care am fost. Şi cititorul şi Gheorghe Tomozei ştiu acest lucru, nu insist - deoarece hiba nu rezidă în faptul că acest tom (era să scriu Tom) nu e ceea ce vrea să fie. Columb a plecat după Indii şi a găsit America. Ceea ce găseşte cu adevărat Gheorghe Tomozei prin această carte a sa este continentul Nichita Stănescu - dar, ca şi Columb, el rămîne la margine, nu pătrunde în profunzimea teritoriului descoperit.
          Vreau, deci, să spun că paginile cele mai interesante sunt cele memorialistice despre Nichita Stănescu, carte în carte, dar, în acelaşi timp şi că, de la un om care l-a cunoscut în intimitatea morală şi intelectuală pe mult-discutatul poet, datele oferite - replici, butade, poante, scurte dialoguri, crîmpeie din amintirile părinţilor - sunt prea sărace, prea la-ndemîna oricui i-ar fi fost în preajmă. Ca prieten de cursă lungă al lui Nichita, ca autor al acelui absolut excelent album dedicat poetului, Tomozei ne e dator o viziune mai amplă, mai lăuntrică, mai scrutătoare, psihanalitică dacă vreţi, a feldeinţei celui care a scris Epica magna.
          În această Plantaţie de fluturi, carte cu de toate, Gheorghe Tomozei se vădeşte un caligraf cînd ingenios cînd tipicar, un răsucitor inimos de vorbuliţe şi căutător impenitent de spuse şuie, agreabil şi chiar captivant cînd are ce spune (şi de obicei, cînd evocă oameni, are, fiind dotat cu o certă vocaţie a prieteniei dar şi cu oarece spirit critic), plicticos cînd se simte că trage de frază ca să umple chenarele.
          Căci hiba, revin, aicea e. Prea nestăpînita disponibilitate de a aşterne şire elegante despre tot ce vrei şi ce nu vrei, de a face gazetărie în sensul (iar Călinescu !) sculpturii în unt sau al scrisului pe apă, de a lua orice întîmplare drept eveniment şi orice eveniment drept pretext de a ocupa o coloană cu bucheţele de flori de stil. De aici diluţia inadmisibilă la un profesionist de talent, cum e Tomozei, senzaţia de vorbărie drăgălaşă. Or, gazetăria nu e "poezie-de-notaţie", e oratorie, iei cuvîntul dacă ai ceva izbitor de spus. Marile modele o atestă : Eminescu, Călinescu din Gîlceava înţeleptului..., Pandrea, Preda.
_________________________