UN PIC DE ŞCOALĂ A LECTURII

            Mai mulţi cititori şi telespectatori ai emisiunii Doar o vorbă săţ-i mai spun mi-au scris, sugerîndu-mi să le ofer indicaţii mai substanţiale de lectură. Ei sunt , pe drept cuvînt, derutaţi (cînd nu, de-a binelea, ameţiţi) de varietatea pestriţă a rafturilor şi tarabelor cu cărţi, din care, efectiv, cei care sunt mai scrupuloşi şi nu vor să-şi consume timpul cu ciurucuri, nu ştiu ce să aleagă.
            Nu am pretenţia că pot fi un  guru  în această privinţă, mai ales că domeniul e  delicat: preferinţele, gusturile, capacităţile de recepţie sunt  extrem de diferite. Dar, ca să  nu mă eschivez de la aceste două întrebări: CE SĂ CITIM?  şi CUM SĂ CITIM? , care mi se par şi esenţiale în acest timp întortocheat şi zănatec, mi-a venit ideea de a o lua mai pe departe, adică, pentru adevăraţii doritori de îndrumare, mai temeinic. Să-i trimit, pentru început, la cărţile (sau textele, în general) despre CITIT, despre felurile şi rosturile lui. Pentru ca demersul meu să nu fie zadarnic, le-am ales pe cele mai accesibile,  în ambele sensuri: uşor de găsit pentru omul mediu, care n-are acces la marile biblioteci, şi :nu foarte savante în conţinut şi agreabil scrise.
            Aşadar, dacă vă pasionează cititul şi vreţi să aflaţi ce au gîndit minţi bine mobilate despre această acaparantă îndeletnicire, procuraţi-vă măcar o treime din ce am să vă propun eu mai jos. Voi începe cu autori români, voi continua cu cei traduşi în româneşte şi, la urmă, pentru pasionaţii chestiunii, voi da şi un minimum de titluri utile în limbi străine. Evident că această secţionare, români-străini, nu e decît o pură convenţie de lucru pentru redactarea ordonată a acestui articol; dumneavoastră puteţi alterna foarte bine autorii dintr-o parte şi din cealaltă, chiar e recomandabil să procedaţi aşa.

            Să pornim blînd. Eu zic să începeţi cu foiletonul Tot mai înveţi, maică?,  al lui G.Călinescu, din volumul Cronicile optimistului  (EPL, 1964), dar merită să căutaţi şi tabletele Cum se citeşte o carte şi Ziua cărţii , din culegerea Gîlceava înţeleptului cu lumea, alcătuită de Geo Şerban (Ed.Minerva, 1973). În volumul al doilea, din 1974, veţi găsi tabletele Cărţile  şi  Ce este un autodidact, pe care ar trebui să le luaţi în serios.
            Dedaţi cu sfera problemei, putem trece la Paul Zarifopol. Puneţi mîna (la orice bibliotecă, dacă n-aveţi noroc într-un anticariat) pe volumul I al antologiei Pentru arta literară  (realizator: Al.Săndulescu), apărut la Ed. Minerva în 1971, unde veţi da peste eseurile Mecanizarea scrisului, Motivele scriitorului  şi, mai ales, pentru cititorul cuminte şi dornic de iniţiere, Omul cărţilor. Nu vă speriaţi de stilul ironic al lui Zarifopol, e un cărturar pe care puteţi conta, fiindcă  dispreţuia sclifoseala, moftul, poza.
            Dar vă pot recomanda şi un ardelean aşezat, subtil şi serios, care tratează subiectul lecturii cu gravitatea specifică, limpede şi vast; e vorba de Radu Stanca, deci intraţi în posesia volumului Acvariu, scos de Ed.Dacia (alcătuitor: Mircea Tomuş) în 1971, unde aveţi de citit un foarte pus-la-punct, un excelent eseu-studiu, Problema cititului, sintetic şi "fain" scris.

            Să venim şi  la vremuri mai dincoace. În două cărţi de Lucian Raicu, editate ambele de Cartea Românească, una în 1978 (Practica scrisului şi experienţa lecturii) , cealaltă în 1979 (Reflecţii asupra spiritului creator), veţi descoperi , în mai multe fragmente (dar predominant în secţiunea Experienţa lecturii ), o sumedenie de idei bine distilate despre citit , motivaţiile şi efectele sale, performanţe şi "maladii", variante şi alterări. (Ca să previn dezamăgirile, previn ca acestea se adresează celor de la un nivel ceva mai rafinat, să zicem în "liceul" chestiunii, nu în gimnaziu. In aceeaşi situaţie se află şi studiul Lectura critică şi lectura productivă, al lui Eugen Simion, din volumul Întoarcerea autorului, publicat tot la Cartea Românească, în 1983. Sîntem pe platoul celor cu "morbul" literaturii).
            Ca să vă destindeţi - dar la un standing de ospăţ al  minţii - vă recomand fără ezitare eseurile de-o şchioapă ale lui Alexandru Paleologu din volumul Bunul simţ ca paradox (Cartea Românească , 1972), şi anume (pe linia subiectului nostru, pentru că, altminteri, toate sînt fermecătoare:) cele intitulate Literatura poliţistă şi, respectiv, Lectura. Atenţie: Paleologu, oarecum ca şi Zarifopol (au nişte gene comune), sfidează uneori banalităţile într-un mod care vă poate lăsa paf, dar nu vă descumpăniţi, mai cădeţi o dată pe gînduri şi o să gustaţi stilul frondei sale subţiri.
            Vă trimit, de asemenea, la eseul  Talentul de a citi, din cartea Ilenei Mălăncioiu , Călătorie spre mine însumi  (Cartea Românească, 1987), precum şi, pe iubitorii de sondaje şi conexiuni filozofice, pline de un foarte bun simţ-al-vieţii, la eseul Despre carte,  din volumul Cearta cu filozofia, al lui Gabriel Liiceanu, apărut la Humanitas în 1992.
            În fine, în această primă parte (despre textele de autori străini, săptămîna viitoare), vă indic şi o altă lucrare de sinteză, la nivel înalt-filologic (am ieşit şi din "liceu", sîntem la "Universitate"): cea a lui Paul Cornea din 1988 (Ed.Minerva), Introducere în teoria lecturii.
            Dar, ca să nu vă las suspendaţi la prea mare înălţime, ce-ar fi să aruncaţi o privire prin Cartea despre carte, a lui Eugeniu Speranţia (Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984)? Vă asigur că o să aveţi numai de cîştigat. 

            Cititorule dragă, uite că socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din  tîrg, şi asta nu din cauza inflaţiei, ci  a neatenţiei mele. Pripindu-mă să-ţi ofer "pe tavă" principalele texte care se referă la fenomenul cititului, am  "sărit" cîţiva autori români, şi nu dintre cei neglijabili. Voi corecta azi pocinogul, urmînd ca un al treilea foileton să închidă subiectul.

            Pentru cel care vrea să se familiarizeze cît de cît cu exegeza românească asupra  lecturii, ar fi de neiertat să nu treacă şi prin Mircea Eliade.  În volumul său Fragmentarium, din 1939, reeditat la Humanitas în 1994, există un eseu intitulat Cărţi pascale  sau Despre necesitatea unui manual al perfectului cititor  (îl puteţi găsi şi în antologia Drumul spre centru, alcătuită de G.Liiceanu şi A.Pleşu la Ed.Univers, în 1991). Din culegerea de publicistică din exil a lui Mircea Eliade, realizată de Mircea Handoca la Humanitas, în 1992, sub titlul Împotriva deznădejdii, sugerez eseul , scurt, dar foarte substanţial, Biblioteca unui "existenţialist", scris în 1951. Şi, tot din Mircea Eliade, aş mai avea o recomandare, dar mi-e să nu te supăr, cititorule, pentru că e dificil depistabilă; ce-o fi, o fi: în 1935, el a ţinut un ciclu de conferinţe radiodifuzate, al căror conţinut încerca să acopere "materia" unui "Manual de introducere generală în lectură". Conferinţele au fost publicate sub titlul Tehnica şi educaţia culturii spiritului, în revista Familia din Oradea, în vara şi toamna anului 1935, însă mă tem că nu au fost retipărite în volume; m-aş bucura să fiu contrazis.
            Nu mai puţin profitabil ţi-ar fi, stimate cititor dornic de introspecţia citirii, textul de vreo 12 pagini al lui Radu Enescu, numit Eseu livresc despre cel mai livresc subiect, publicat într-una din ultimele sale cărţi, Ab urbe condita (Eseuri despre valoarea omului şi umanismul valorilor), scoasă de Editura Facla din Timişoara în 1985. Titlul suficient de explicit te-a lăsat să vezi că e vorba despre carte  şi  citit; sunt pagini de o remarcabilă bogăţie spirituală, ar fi păcat să le ratezi.
            Dintre contemporani, nu pot să-mi explic cum de nu l-am menţionat în foiletonul anterior pe Nicolae Manolescu.  În eseurile din volumele sale de Teme, şapte la număr (apărute între 1971 şi 1988), reputatul critic a revenit de multe ori asupra subiectului lecturii  ca mod-de-viaţă şi activitate dominantă, esenţială. Concepute într-un stil deschis, de confesiune intelectuală şi de meditaţie plină de naturaleţe, aceste eseuri de cîteva pagini fiecare sunt tot atîtea lumini neaşteptate şi provocări la reflecţie. }i le semnalez, binevoitorule lector, pe cele mai  direct referitoare la tema noastră, rosturile lecturii. În culegerea Julien Green şi strămătuşa mea, de la Cartea Românească din 1984, vei găsi eseul Cărţile au suflet; în următoarea, de la aceeaşi editură  O uşă abia întredeschisă (1986), ai de citit trei: "Tot mai înveţi, maică?" (N.Manolescu a preluat titlul lui G.Călinescu, dînd noi conotaţii ideii), Corespondenţe şi Scrisul şi cititul; în fine, în volumul Desenul din covor (C.R., 1988), e de parcurs (repet: pe direcţia investigaţiei propuse) eseul Greşeala de ortografie. Trei din cele cinci eseuri pe care le-am numit le poţi afla, mai comod, în culegerea ieşită chiar de curînd la Editura Moldova din Iaşi, Cărţile au suflet.
            În fine, dornicii de scotociri mai labirintice vor găsi motive de voluptate în opul (încă) tînărului Dan Pavel, apărut în 1990 la Cartea Românească, cu titlul Bibliopolis (adică oraşul, cetatea cărţilor) şi subtitlul Eseu asupra metamorfozelor cărţii.
            Şi cred că tot în acest paragraf, al autorilor români, se cuvine să-l includ pe Matei Călinescu, estetician, critic şi istoric literar plecat din ţară, acum vreo douăzeci de ani, şi stabilit în Statele Unite. El a publicat o lucrare de înalt nivel academic, Rereading  (Recitirea) (Yale University Press / New Haven London, 1993), tradusă, deocamdată, doar fragmentar în revista  Viaţa Românească.  

            Abia acum îmi pot lua îngăduinţa  să trec în revistă autorii străini (traduşi în româneşte) care s-au ocupat de "problema" cititului. In spaţiul rămas, ţi-i voi prezenta, stimabile cititor, pe cei din vechime.

            Pe înţelesul tuturor celor înclinaţi spre cultivarea cugetului vor fi Scrisorile către Luciliu, ale lui Seneca, în fond nişte "eseuri" avant la lettre, adică eseuri înainte de inventarea cuvîntului "eseu". Ele au apărut în traducerea eminentului latinist Gh.Guţu, la Ed.Ştiinţifică, în 1967, şi profilate pe domeniul pe care ne-am axat sunt scrisorile : a II-a, a III-a, a XVI-a şi a LXXVIII-a, dar vei găsi lucruri atractive şi-n celelalte: Seneca e unul din marii profesori, fără ţîfnă, de înţelepciune accesibilă.
            Dar cel mai important reprezentant al acestei "discipline", dacă pot să-i spun aşa, arta de a trece cu folos prin viaţă, unul dintre cei  mai admirabili autori ai tuturor timpurilor, de talia unor Dante, Shakespeare, Goethe, Tolstoi, Dostoievski, este Michel de Montaigne. Inventatorul, acum peste 400 de ani, al cuvîntului "eseuri" şi al genului,  în accepţia lor moderne, Montaigne are cel puţin două mari texte în care vorbeşte, pe-ndelete şi trecînd cu graţie erudită de la una la alta, despre lectură, despre foloasele şi ponoasele ei. Vei lua, cititorule, ediţia integrală, în două volume, apărută la Ed.Ştiinţifică în 1966 şi, respectiv, 1971, şi chiar dacă traducerea Mariellei Seulescu este prea greoaie şi inutil arhaizantă, te vei delecta cu eseul Despre cărţi, din Cartea a II-a, şi cu eseul Despre cele trei legături (adică: prietenia, iubirea şi cărţile), din Cartea a IV-a. Si, dacă tot vei avea în mînă vol.II al ediţiei româneşti, mergi şi prin Apologia lui Raymond Sebond, în care sunt numeroase pasaje despre lectură.
            Contemporan lui Montaigne (de la care a şi preluat denumirea de "eseuri", în 1597) este englezul Francis Bacon. În traducerea de la Ed.Stiinţifică din 1969, a lui Armand Roşu, trebuie să citeşti măcar eseul 50, Despre învăţătură, adică despre mai multele feluri de citit posibile.
            În foiletonul următor, voi încheia, cu autorii epocilor dincoace.

            Răbdătorule cititor, semenul meu, fratele meu, dacă ai uitat, îţi amintesc că ne opriserăm data trecută (în rapida noastră investigaţie asupra celor mai importante, mai direct profitabile  şi mai accesibile scrieri româneşti şi străine despre ce şi cum e lectura , fenomenologia ei, mai pretenţios spus) la Francis Bacon, cel care a preluat de la Montaigne şi a transplantat în Anglia cuvîntul şi genul "eseu", un gen care permite să fii savant fără scorţoşenie, ba chiar şi cu umor, ceea ce a prins teribil pe solul brit şi a rodit din belşug: John Locke  a publicat, la scurt timp, un Eseu asupra intelectului omenesc (ed. rom., la Editura Ştiinţifică, 1961, două vol., trad.: A.Roşu şi T.Voiculescu), la care, în bătrîna Evropă, i-a replicat Leibniz, prin Noi eseuri despre intelectul omenesc), iar, mai apoi, în Marea Britanie au apărut mereu alţi autori suculenţi de eseuri ca Pope, Hume, Burke, Taylor, Hunt, Chesterton (da, da, autorul Părintelui Brown, detectivul), Huxley etc. Ia, de pildă, dragul meu companion de scotociri livreşti, deşteapta antologie întocmită de Virgil Nemoianu, apărută în 1975 la Ed. Minerva, în colecţia "Biblioteca pentru toţi", sub denumirea Eseul englez. Du-te, rogu-te, în volumul 2, la paginile  rezervate lui James Henry Leigh Hunt  (tradus, nota bene, de N.Steinhardt), stăpîneşte-ţi pofta de a citi mai întîi eseul cu zăpăcitorul titlu Sculatul din pat în dimineţi friguroase şi înşfacă-l cu ochii pe cel numit, scurt, Cărţile mele; trage-te lîngă calorifer, bagă radiatoru-n priză, aprinde-ţi pipa, taie sunetul televizorului şi plonjează în lectură. Dacă o să regreţi, înseamnă că n-ai şanse să devii biblioolic (de la alcoolic; altfel spus: bibliodependent!)... Nu-i nimic, se poate trăi şi fără cărţi - dacă aia se mai cheamă "viaţă"...
            Mergem mai departe şi intrăm în secolul pe care cu onoare şi oroare îl numim al nostru. Ar fi necuviincios să treci aşa, falnic, fără păs, peste unul din marii lui eseişti, Emile Chartier, cunoscut sub pseudonimul Alain. În traducerea tot a lui N.Steinardt (cărturar de mare încredere, care nu s-ar fi pretat să traducă bagatele), în aceeaşi "Bibliotecă pentru toţi" a Editurii Minerva, din 1973, vei găsi d-ta, stimate lecturofil, în legătură cu tema pe care-o vînăm, eseurile Păreri despre educaţie şi Fericirea de a citi, în care acest Montaigne al veacului douăzeci spune multe şi bine despre lectură.
            În frumoasa carte de reflecţii despre toate ale vieţii a lui Anatole France, intitulată Grădina lui Epicur, există zeci de pagini delicioase consacrate "problemei" cititului; a apărut în traducerea lui Raul Joil, în 1983, la Ed.Dacia din Cluj.
            Din volumul de Eseuri al lui Marcel Proust, izvodit de Irina Mavrodin la Ed.Univers, în 1981, îţi recomand nu călduros, ci incandescent, textul, destul de amplu (cîteva zeci de pagini, dar ţi se va părea prea scurt!) Zile de lectură; vei descoperi, dacă nu ştiai, că Proust e captivant nu doar în ficţiunile sale ieşite din bulele ceaiului, ci şi în gîndirea sa speculativă.
            Acelaşi lucru l-aş putea spune, fără să roşesc, despre un mare romancier englez al timpurilor numite moderne, Aldous Huxley, pe care domnia ta, mîncătorule de bucoavne, îl cunoşti cel puţin din marile sale romane traduse la noi, ca de pildă Punct - contrapunct, Orb prin Gaza sau Frunze uscate. In culegerea sa de eseuri, de la Ed.Univers, din ‘77 (migălită de Antoaneta Ralian), vei da, norocosule, peste un foarte britanic text, intitulat Cărţi de citit în călătorie. Şo pe el!
            Un volumaş indispensabil celor interesaţi de subiectul  nostru, clasic în simplitatea lui inteligentă, este Arta de a citi al lui Emile Faguet din 1923, apărut în româneşte (în traducerea, nu chiar grozavă, dar pasabilă, a Lidiei Cucu-Sadoveanu) în 1973, la Albatros.
            Pe cititorii pasionaţi de beletristică, îi trimit la studiul-eseu al lui Albert Thibaudet, intitulat Cititorul de romane, pe care-l pot găsi în culegerea de Reflecţii, publicată de soţii Pădureleanu în (mereu!) "Biblioteca pentru toţi" a Ed.Minerva (1973).
            Dintre autorii şi mai apropiaţi de actualitate, se cuvine să te îndrum, ahtiatule de cititologie, spre Michel Butor. Ceva din eseistica sa se află în antologia realizată de Irina Mavrodin, la Univers în ‘79 (Repertoriu); e inclus acolo şi textul ultra-subtil Cartea ca obiect. De acelaşi nivel, adică adresat unui cititor cu oarece instrucţie (şi patimă) filologică, sunt eseurile lui Roland Barthes: Vocea cititorului, Plăcerea textului şi Jocul caleidoscopului, pe care le poţi parcurge în volumul antologic scos la Univers în 1987 de Adriana Babeţi şi Delia Şepeţean-Vasiliu. In fine, dar nu în ultimul rînd, e util să consulţi, tu, setosule de exhaustiv, şi studiul lui Robert Escarpit, din unghi sociologic, Setea de lectură, precum şi pe cel intitulat Scris şi comunicare, ambele în culegerea de studii şi eseuri De la sociologia literaturii la teoria comunicării, făcută de Const. Crişan, la Ed.Stiinţifică şi Enciclopedică în 1980.
            Si acum, puţintel jenat că trebuie să-ţi recomand, nesăţiosule, şi cărţi care nu sunt încă tălmăcite în româneşte, îmi fac totuşi datoria, pentru că nu se poate sări peste ele. Valery Larbaud a scris un eseu celebru (al cărui titlu s-a quasi-folclorizat!): Lectura, acest viciu nepedepsit (Ed. Gallimard, 1936). Fii vicios şi "ingurgitează-l".
            André Maurois, romancier răsfăţat (pe bună dreptate) de admiraţia publicului larg, are şi o carte simplu-sapienţială numită Arta de a trăi (Ed. Plon, 1939), în care e inserat (se putea altfel?) un capitol aparte, Arta de a citi.
            Marele poet american Ezra Pound (lăsăm politica deoparte!) este autorul unui volum de eseuri foarte aplicate analitic, cu titlul A B C of Reading  - ABC-ul lecturii (Ed.Faber & Faber, 1964), care te duce pînă în străfundul subsolurilor acestei divine îndeletniciri.
            Am spus "divine", şi nu retractez. Mîntuitorul însuşi citea.
            Lecturi plăcute.