LETOPISEŢ ÎN „DÜRFTIGER ZEIT°”

            O EXPLICAŢIE. Cititorii cronicilor mele (de tranziţie) din Dilema ar putea bombăni că ele nu „respectă" curba lui Gauss , a distribuţiei valorilor, majoritatea lor fiind pozitive, de „laudă". Cei care-mi cunosc reputaţia de dinainte de '89 (cîtă era), aceea de critic „al dracului", ar putea bănui niscaiva oportunism. S-ar înşela. Sînt acelaşi adept al francheţei intransigente, al rigorii axiologice٭, al judecăţii de valoare tranşante. Ştiu că, şi azi, o cronică în care „faci praf” pe cineva e mai citibilă, mai prizată, decît una cu elogii. Motivul pentru care, totuşi, prefer să scriu preponderent cronici favorabile e simplu. Profuziunea٭ editorială şi libertatea de exprimare au mărit sensibil numărul de cărţi bune care apar; evident că a crescut, proporţional, şi cantitatea de stupizenii scoase pe piaţă. În aceste condiţii, mi se pare mai importantă evidenţierea cărţii valoroase decît publicitatea, fie şi negativă, pe care aş face-o maculaturii prin cronici mordante٭. Cînd pe masa mea de lucru s-au adunat, necomentate, cărţi ca Irepetabilul trecut de VI. Tismăneanu (Albatros), Mircea Eliade de I.P. Culianu (Nemira), Scriitori contemporani de I. Negoiţescu (Dacia), Ideologia naţionalistă şi „problema evreiască” de L. Volovici (Humanitas), Cartea împărtăşirii de N. Steinhardt (Apostrof), Pentru Europa de A. Marino (Polirom) sau Dicţionarul scriitorilor români (Fundaţia Culturală Română) – n-ar fi păcat să pierd timp şi cuadraţi٭ ca să „înjur" caracudă? Sper că cititorul îmi dă dreptate, aşa că binevoiască a afla ce cred despre Jurnalul lui Mircea Zaciu¹, vol. al doilea.

            Într-o notă din 1982, Mircea Zaciu îşi auto-defineşte tipul de jurnal pe care-l ţine printr-un citat din Sartre (Les carnets de la drôle de guerre) care, la rîndul lui, se raporta la cel al lui Gide: „Scriu orice în carnetul meu, dar cu senzaţia că valoarea istorică a mărturiei mele mă justifică s-o fac... Prea lucid pentru a atribui valoare la tot ce scriu (zvonuri, cancanuri, vaticinaţii٭ politice, umori٭), revin şi confer valoare notelor mele, fără excepţie, printr-un ocol despre Istorie" (p. 189).
            Ce înseamnă acel „orice” la Mircea Zaciu? În măsură de 90%, viaţa culturală (literatura: cu preponderenţă clocotul din interiorul şi în jurul Uniunii Scriitorilor, învăţămîntul universitar dar şi cel liceal, teatrul, filmul, simpozioane, „şezători", lecturi etc.). Restul de zece procente e despre viaţa pur şi simplu (strada, procurarea hranei, apa şi curentul electric, transporturile, birocraţia, gherila cu „forurile", corupţia etc.). Meditaţia e mai mult implicită; e un jurnal de fapte şi spuse, nu unul introspectiv. Mircea Zaciu are feldeinţa٭, tăria intelectuală de a-şi închide ochiul spre înăuntru pentru a-l ţine mereu deschis spre înafară; de aceea, epitetul de „balzacian” folosit de Mircea Martin nu e exagerat. Ne mai aşteaptă jurnale interesante, dar, orice ar mai apărea, cel al profesorului clujean se aşează ca o cronică migăloasă a spaţiului cultural românesc în anii victoriei socialismului asupra poporului român ('79-'82, vol. I; '82-'83, vol. II), o oglindă plimbată, răbduriu şi cinstit, de-a lungul drumului mare, cel al vieţii literare (înglodat de politic) şi cel al drumeagurilor colaterale (pentru M.Z.), amintite mai sus. În fraza anterioară, am folosit metaforic cuvîntul drum; dar Jurnalul este şi cartea unei „navete" concrete, pe ruta: Cluj-Bucureşti, unde Mircea Zaciu venea la şedinţele Uniunii. Astfel, Capitala, cu locurile şi oamenii ei, e o dominantă în text. Din cîteva linii, autorul face numeroase crochiuri definitorii: barul quasi-pustiu de la „Inter" şi apoi studentul medicinist arab care dă bacşiş ca să cumpere „şpagă" (whisky, Kent) pentru profesorul de histologie (pp. 119-121), chelnerii de la Capşa care-şi întîmpină clienţii cu avizul de a nu comanda mîncăruri calde, fiindcă n-au gaz (p. 320)… Dar cea mai spectaculoasă schiţă e cea a mutării Institutului "Călinescu" din bulevard pe str. Frumoasă. La scoaterea unor rafturi încastrate în perete, în chiar fostul birou al lui Călinescu, zidul se dărîmă şi înăuntru, „ce să vezi? o adevărată comoară: bijuterii, pietre preţioase, cocoşei, galbeni vechi... Într-o oră, Securitatea a fost la faţa locului, sechestrînd totul şi ducîndu-l cine ştie unde” (p. 207). Casa fusese oferită în 1948 de către proprietari lui Călinescu pentru Institut, cu speranţa că şi-o vor recupera cîndva, iar Călinescu, care visase toată viaţa o comoară, a trăit ani întregi la un metru de ea!
            Şi în acest al doilea volum sunt menţionate zeci de nume reale, dintre care se conturează din crîmpeie de gest, atitudine, discurs, ca într-un puzzle°, cîteva personaje detaşate. D.R.Popescu: „a primit casă pe Primăverii, e în Bucureşti, are conducerea «Contemporanului», e un fel de vice la CCES... Orgoliul şi lăcomia singure au să-l piardă..." (p. 95); „e toată «conducerea operativă» de faţă, dar singurul care discută, marţial, roşu-stacojiu, e Dere: premiile sunt prost date... Îmi dispune apoi să desfacem premiul de critică... şi anume să se voteze doi din cei patru scriitori pe care mi-i dictează fără jenă în numele «conducerii»: E. Barbu, P. Anghel, Săraru şi Ţoiu" (p. 127); „Săraru... despre Dere: deosebirea dintre noi e că el, ca preşedinte, face anticameră la Ştefănescu, iar eu, dacă aş fi preşedinte, aş bate cu pumnul în masă la Enache" (p. 174); „să scriu sute de pagini de dicteu automat, ca acel vultur plecat din Napoca, nu mă simt în stare" (scrisoare de la T. Popovici, p. 250). Adrian Păunescu: „Seamănă oarecum cu Autoportretul lui Dürer, doar că soios. Părul, împărţit cu o cărare la mijlocul ţestei, cade în două părţi în laţe. E buhăit şi are o curioasă mină dementă. Rubaşca, de o curăţenie îndoielnică, vrea să-l arate à la page°, ca şi blugii. De gît îi atîrnă un lanţ gros, peste piept, de care e agăţat un medalion mare, rotund, cu capul lui Avram Iancu. Kitschul patriotic. Marele conetabil٭" (p. 182). Foarte bine mai sunt schiţaţi Paler (pp. 212, 216, 235, 254, 300), Dinescu (205), Gogu Rădulescu (219-20, bucată antologică!), Cosaşu (225), Romulus Guga (277), Titus Popovici (54). Alţii, mai apropiaţi (Buzura, Manolescu, Dimisienii), deşi des pomeniţi, nu capătă „formă", nefiind contemplaţi cu detaşare, ci ca şi incluşi în sfera eului. Îmi pare rău că n-am loc să decupez şi figura diplomatului C. (orneliu) M. (ănescu), „fals gentleman", care opreşte chelnerul să nu-i mai toarne cu „Il arrive!” (Ajunge!) (p. 265).
            Jurnalul lui M.Z. e una din marile cărţi „de sertar", e cronica neagră a culturii şi a omenilor ei în dürftiger Zeit.
____________________

             1) Col. „Remember", Ed. Dacia, Cluj, 1995, 328 pp., 3468 lei.