CIORAN, ÎNTRE LIICEANU ŞI BAUDELAIRE

            Cu orice risc, voi începe ”memorialistic” acest comentariu, descriind, cît pot de repede, relaţiile mele cu textele celor doi autori ai cărţii de faţă*. Primul Cioran, chiar Précis de..., mi-a căzut (acesta e cuvîntul) în mînă acum vreo 20 de ani, fiindu-mi trimis (din Anglia, mi se pare), într-un mod clandestin şi misterios, de un amic de demult (amic şi atît!), actorul şi eseistul Ion Omescu. Un emisar, necunoscut mie, mi-a strecurat cartea în palmă, undeva, în aglomeraţia unei librării, şi s-a pierdut imediat în mulţime...

            Şi întîlnirea dintîi cu scrisul lui Liiceanu a avut  ceva ”conspirativ”. Apăruse Jurnalul de la Păltiniş care, din cauza tirajului infim, era de negăsit. Un grup de amici am ”închiriat” un exemplar, am cotizat, şi o rudă de încredere  ne-a tras (ilegal!) patru exemplare la un xerox, acţiune destul de curajoasă în acel timp în care aparatele de reprodus şi multiplicat aveau un statut asemănător cu al mitralierelor.

            Ambii autori mi-au procurat, primordial, teribile delicii stilistice, care dădeau şocului mental o componentă aproape vicios voluptuoasă. (Am mai păţit asta cu Călinescu şi cu încă un om de litere şi imagini, nu chiar depărtat de Liiceanu...). Pe Cioran îl citeam, dincolo de rău şi de bine, dincolo de sens şi idee,  adesea cu voce tare (gueuloir altruist!) şi urechile îl primeau ca pe un fel de uvertură la ”Tannhäuser”  tradusă în proză. La fel  le-a fost dat  multor pasaje din Epistolar-ul lui Liiceanu. Am căutat să transmit şi  altora exaltarea mea; cel puţin,  ”Genealogia  fanatismului”  şi post-scriptumul ”Te poţi supăra pe un asemenea om?”  le-am ”declamat” de nenumărate ori în public, inclusiv în seminarii studenţeşti sau la televiziune.

            Iată-i acum pe cei doi împreună, complici la aceeaşi aventură a spiritului. Un Liiceanu iscoditor, aflat în căutarea devenirii  lui Cioran, dar si, discret, a probelor de eficacitate a peratologiei (teoria limitelor).Un Cioran de o bonomie cinic-senină, avînd curajul şi vlaga minunată  de a-şi privi şi gîndul şi soarta nescîrbit (ca să-l parafrazez pe Baudelaire  care scria, într-unul din Jurnalele  sale: ”sinceritatea absolută - mijloc de originalitate” ¹ şi cu care Cioran are multiple, semnificative afinităţi² ).

            Primul text al cărţii merge pe urmele ”scepticului de serviciu al unei lumi în declin”,  refăcînd biografia exterioară şi interioară a locatarului din strada Odéon 21, după ce, în prealabil, i-a sondat ascendenţa, spre a vedea  în ce măsură aceasta a participat la ”genealogia abstractă a unui suspin imemorial”. Paragraful  De la prăpastiile vieţii interioare la angajamentul politic  nu ocoleşte tribulaţiile în perimetrul extremei drepte ale tînărului gînditor care, atunci, vedea  în Căpitan figura care ar fi  fost capabilă să scoată ”o ţară de şmecheri, de sceptici şi de resemnaţi”  de sub destinul de mediocritate, prin ”teroarea fecundă”.  Înaintînd, G.Liiceanu descoperă, în acel episod de rătăcire, rădăcinile pan-scepticismului  lui Cioran, care este ”expresia prelucrată filozofic a unui regret infinit şi replica dată iar şi iar la acest exces al tinereţii” (p.33). Eseistul află şi în aspectul fizic al unui manuscris din 1940 (Îndreptarul pătimaş), descris cu o virtuozitate de zile mari³), ”halucinanta mărturie grafică a insolaţiei gîndirii” (p.37).
            Un punct crucial în traiectoria cioraniană e schimbarea limbii, pentru care bobîrnacul decisiv a fost dat, paradoxal, de o tentativă de traducere în româneşte  din Mallarmé. Aici devine operaţională doctrina lui Gabriel Liiceanu : ”căci dacă limba este limita care ne conferă o identitate în ordinea spiritului, părăsirea unei limbi înseamnă: a-ţi da altă limită (finis), altă de-finiţie... Fenomenul ...echivalează cu o moarte şi  cu reîncarnarea în alt trup lingvistic”  (p.40), sau, în direcţie abisal psihologică, cu lepădarea de un trecut ancombrant. Să observăm că analiza lui G.Liiceanu este ea însăşi o traducere.
            Instalat în noul idiom, Cioran cucereşte notorietatea. El îşi păstrează nealterată, în străfund, afecţiunea intelectuală pentru limba maternă (v.p.49) , dar se dedică aprig şi definitiv celeilalte, pe care şi-o asumă ca pe o asceză, ca pe o ”cămaşă de forţă”  care să-i disciplineze febrilitatea: ”toată opera (sa) franceză  e rezultatul întîlnirii paradoxale dintre dogorîtor  (Cioran, n.gp) şi rece” (limba, de “jurişti şi logicieni”; p.49), dar şi al orgoliului rănit al unui ”om născut într-o cultură mică”. 

            Despre alte întîlniri  ale lui Cioran, y compris buna întîlnire dintre fierbintele dezabuzat  de la Paris şi fierbintele tensionat de la Bucureşti voi  vorbi săptămîna viitoare.

       Spuneam, în foiletonul anterior, că demersul lui Gabriel Liiceanu* are un traseu epic-biografic (interior/exterior); aşa e direcţionată analiza din studiul ce deschide cartea; aşa, şi dialogul. Această linie a favorizat scoaterea la iveală a întîlnirilor  marcante (sau măcar memorabile) ale lui Cioran.     

        MOARTEA. "Familiarizarea"  cu moartea e cunoscută din multe mărturii cioraniene (v., e.g., convorbirea cu Fritz J. Raddatz, în Convorbiri  cu Cioran, Humanitas, 1993). În spovedania către Liiceanu apare o imagine nouă şi dintre cele mai blasfemiatoare (de talia celor din Lacrimi şi sfinţi: el sărutînd o sfîntă, Dumnezeu în braţele unei prostituate etc.):

Cine a văzut filmul realizat de G.Liiceanu şi Sorin Ilieşiu, nu poate uita surîsul auto-ironic-ghiduş-culpabil care însoţea evocarea acestor grozăvii de un cinism ludic, de o candoare morbidă.

        CĂRŢILE. O altă întîlnire decisivă a fost cea cu cărţile, în ciuda faptului că un "grădinar"  l-a apostrofat în adolescenţă:

(Există o predilecţie în amintirile lui Cioran pentru oamenii cu aparenţă măruntă, situaţi la parterul piramidei  sociale a spiritului - cărora tocmai acel par terre  le dă o priză aparte la real).  "-Aţi fost unul dintre cei mai teribili cititori ai secolului", îi spune Liiceanu:

Observ că, pe lîngă motivaţia evazională a lecturii, ca abandon al eului copleşitor, transpare aici şi o alta, cea "imperialistă", subsumarea altor spirite, înglobarea lor, integrarea, pătrunderea în afacerile lor interne.

        ŢUŢEA. O imagine de un umor subţire şi grotesc (dacă se poate aşa ceva) este cea a junelui Petre Ţuţea, pe care Cioran şi-l aminteşte astfel (sîntem în anii '30):

O dată cu vîrsta, memoria inteligenţelor de vîrf condensează faptele (în fond şi în expresie) pînă la nucleu; evocările fugitive ale lui Cioran au un ce dramatic, o mizanscenă felliniană: Pravda sărutată pe fundalul Palatului Regal! 

        NAE IONESCU. La Nae Ionescu, clipul cel repede ce ni se dă, dramatic şi el, exhibă dualismul funciar al acelui  aventurier al gîndirii, al  mondenului abisal, al dialecticianului navetînd între lumea ideilor adînci şi cea a cancanurilor înalte.

        RĂZBOIUL. Coasta inebranlabilă de ardelean sentimental (!) şi cumsecade (!) e pusă în evidenţă de o întîmplare personală; după penibila capitulare a Franţei, nemţii intră în Paris, pe Boul' Mich'; din partea cealaltă a bulevardului, o altă coloană aduce prizonieri francezi:

Restul interesează mai puţin. Dar sper să  nu fiu înţeles melodramatic, că, vezi d-ta, de fapt Cioran "iubeşte omul", bla-bla, şi mizantropia lui nu e decît o crustă, zgîriaţi-o şi veţi da de o inimă de aur etc. Ar fi să cad în confuzia pe care a condamnat-o atît de vehement şi expresiv Proust, în Contre Sainte-Beuve, cea dintre omul operei şi omul empiriei.

        CAMUS. Poate că cea mai expresivă  întîlnire şi mai bogată în teatralitate ca şi în semnificaţii dedesubtice (pînă şi la limbaj) este cea cu Albert Camus. Reputatul gînditor, în plină vogă, citise,

Terapia prin scris a lui Cioran a avut şi rolul de a-l mîntui de condiţia precară de  provincial al Europei; lupta sa, vizibilă sau invizibilă, cu complexul de reprezentant al unei "culturi mici", aminteşte de îndîrjirile altui mare ardelean: Titu Maiorescu.

        Cred că întrebarea fundamentală pe care i-o pune lui Cioran Gabriel Liiceanu este cea de la p.81: "(...) Repetaţi cu un talent excepţional tot ce s-a spus de la Ecleziast încoace. Care consideraţi că e noutatea cu care veniţi? " , la care filozoful răspunde că e "intensitatea experienţei ".

        Dar există şi o întrebare posibil-revelatoare pe care G.Liiceanu nu i-a  pus-o: cea despre stoicismul său, despre dimensiunea filozofică a celebrei sale modestii. Fire izolată, cu, încă de timpuriu, sentimentul  unicităţii, Cioran s-a complăcut totuşi fără grimasă în medii depersonalizate: cămin, hotel, cantină... Poate că acestea i-au furnizat acel vomitiv de care vorbeşte în Précis...: spectacolul omului.

        Dubla carte a lui G.Liiceanu are un cusur major: e prea scurtă.

__________________

               *) Gabriel Liiceanu, Itinerariile unei vieţi: E.M.Cioran urmat de Apocalipsa după  Cioran (Trei zile de convorbiri -1990), Ed.Humanitas, Buc., 1995, 128 p.

            1) Rachete, în Baudelaire, Jurnale intime, trad. de Liliana Ţopa, EPLU, Buc., 1968, p.278

                2) • BAUDELAIRE: ”Nu am convingeri, aşa cum o înţeleg oamenii secolului meu, pentru că nu am ambiţii”  (Inima mea aşa cum este, ed.cit., p.297).  /  CIORAN: ”Priviţi în jurul vostru: pretutindeni, larve care propovăduiesc... Mi-e de ajuns să-l aud pe careva vorbind sincer de ideal, de viitor, de filozofie..., ca să-l socotesc duşmanul meu” (Précis de décomposition, Gallimard, 1989,p.10).
              • BAUDELAIRE: ”Sentimentul singurătăţii (s.C.B.) încă din copilărie. In ciuda familiei..., sentimentul unui destin veşnic solitar”  (id.). /  CIORAN: ”...un fel de orgoliu dement: eu nu sînt ca ceilalţi... Eu n-am destinul celorlalţi...” (Itinerariile..., p.78).
              • BAUDELAIRE: ”Să fii un om util mi s-a părut întotdeauna ceva hidos” (id., p.296). / CIORAN: ”...idealul de a trăi ca parazit...ca om care nu munceşte în sensul obişnuit al cuvîntului”  (id., p.92).
              • BAUDELAIRE: ”Pentru a te lecui de toate, de mizerie, de boală şi de  melancolie  (s.G.P.), nu e nevoie de altceva decît de  pofta de lucru” (id., p.327). / CIORAN: ”Dacă nu aş fi scris, stările depresive pe care le-am avut în viaţă m-ar fi dus fără îndoială la nebunie sau la ratare completă... Important a fost scrisul ca terapie” (id., p.69).

                3) ”De-a lungul unei pagini, litera îşi schimbă de mai multe ori dimensiunea şi, cînd aplecată spre dreapta, cînd îndreptîndu-se iar, alternînd asceza distantă cu o cordialitate şleampătă şi copilăroasă, ea pare că năzuieşte neîncetat spre o formă de echilibru care se refuză... Textul dobîndeşte de aceea o mobilitate neliniştitoare... Intregul se naşte prin acumulări de nesfîrşite indecizii, prin consimţire la starea de insurecţie grafică. Hîrtia pare că a fost cotropită de o armată fără identitate, care s-a lăţit peste un spaţiu lipsit de determinări... Niciodată galopul literelor nu a fost atît de năvalnic, de dezmăţat, de superb orgolios...” (p.37).

              4) Cedez racursiurilor memoriei şi-mi amintesc că Andrei Pleşu îmi povestea odată, la Valea Vinului, uimindu-mă foarte,  că filozoful  Noica se uita la televizor la meciuri de fotbal (deşi nu ştia, desigur, cine se înfruntă şi care e miza). Am exprimat atunci bănuiala că-l interesa, de fapt, die Fussballigkeit, "fotbalitatea"...