Deşi suntem în plin sezon în care versul "fuir, là-bas, fuir!"° îţi bîzîie necontenit în creier, îl rog pe cititor să mă creadă că m-am aflat într-o plăcută dificultate de a alege cartea pentru comentariul de azi, dintr-un mic teanc în care toate erau ispititoare. S-a nimerit că au apărut şi am parcurs, în această perioadă toridă, şi volumul de articole şi eseuri al lui Adrian Marino, Politică şi cultură (Pentru o nouă cultură română), şi amintirile Corneliei Pillat despre Dinu Pillat (Eterna întoarcere), şi noul volum de cronici şi însemnări al lui Ion Simuţ (al cărui titlu, să fim sinceri, mi-e un pic îndatorat: Critica de tranziţie), şi culegerea de documente penale ale procesului Noica-Pillat din 1959 (Prigoana - Documente ale procesului C.Noica, C.Pillat, N.Steinhardt, Al.Paleologu, A.Acterian, S.Al-George, Al.O.Teodoreanu etc.), şi un titlu, pe care-l adaug clandestin, Chipuri şi măşti ale tranziţiei, despre care directorul revistei pe care o aveţi în mîini nu e de acord să se scrie în interiorul ei. N-aş putea explica raţional de ce am dat prioritate studiului lui Teodor Baconsky*; poate pentru că el a venit în întîmpinarea unor vechi "teme" ale conştiinţei mele, între care una s-ar putea numi "rolul rîsului în transformarea maimuţei în om", iar o alta, despre care am dat cîteva semne publice atunci cînd m-am întrebat dacă Iisus Hristos a citit şi a scris, fiind aceea dacă Mîntuitorul a rîs şi, dacă nu, cum privea acest fenomen.  Paginile lui Teodor Baconsky mi-au răspuns cu asupră de măsură. 

        O astfel de carte n-ar mai fi putut scrie în România de azi decît un singur om, care aparţine altei generaţii: Adrian Marino. Nu spun că nu s-au publicat, în ultima vreme chiar, cărţi docte, cu tematică fundamentală şi schelărie solidă: Omul dialogal (Un concept răspîntie) de Vasile Tonoiu, Civitas imaginalis (Istorie şi utopie în cultura română) a lui Sorin Antohi, Etica tragică (sau Despre nebunia colectivă) de Corneliu Mircea, Poezia medievală în limba română a lui Eugen Negrici sau Platon. Filozofie şi cenzură a lui Andrei Cornea.  Dar un asemenea cult al exhaustivului, al investigaţiei capilare, al răscolirii bibliotecilor, enciclopediilor, periodicelor, pentru atestarea infinitesimală şi multiplă a fiecărei nuanţe, cu citat, ediţie, pagină şi tot aparatul,  n-a mai vădit nimeni la noi în ultimii lustri.  Bibliografia despuiată de Teodor Baconsky pentru realizarea acestui studiu, despre rîsul epocilor patristice, este înspăimîntătoare. Ca în marile ediţii danteşti, subsolul copleşeşte "solul" şi un cuvînt de sus deschide jos stufoase delte de trimiteri complete şi poliglote, care nu lasă loc nici celei mai firave umbre de impresionism ştiinţific.

        Minte minuţioasă şi "inteligenţă echilibrată" (prefaţatorul), funcţionînd riguros  pe  coordonate definite  de  mathesis şi taxinomia (mi-am muiat peniţa în călimara autorului!), Teodor Baconsky intră pe spirala "în pîlnie" a bolgiilor subiectului său de la nivelul a ceea ce el numeşte "spaţiul mental al rîsului", adică o survolare lapidară şi totuşi migăloasă a felului în care filozofii (incluzînd aici şi fiziologiştii ori psihiatrii) au înglobat rîsul în doctrinele lor sau i s-au consacrat ad-hoc, cu trei escale (Descartes, Hobbes, Bergson) marcante. Urmează o "anatomie" şi o "psihanaliză" a rîsului ("drogul blînd prin excelenţă" - dr. Pau Numa Py, p.43), dar şi o micro-sociologie şi o micro-estetică. Filologul va vibra la croaziere etimologice precum cea a sarcasmului ("Cf. ho sarkasmos, rîsul amar sau sarcasmul, este un derivat al verbului sarkazein, «a deschide gura pentru a-şi arăta dinţii», Aristofan, Pax 482, sau, în sens figurat, «a sfîşia prin sarcasm», Stobaios, Eglogarum, 2,222, care desemna la origine acţiunea mult mai concretă de a «muşca din carne»: hé sarx", p.41) sau a nasului (p.189). Revine ades conceptul de eutrapelia: virtute a bunei dispoziţii, privirea existenţei cu voie-bună. Etapa următoare este antropologia rîsului, cu gestica şi imageria sa, de unde autorul glisează pregătitor spre filonul nodal, intersecţia rîsului cu religiosul, prin relevarea faptului dominant că în civilizaţiile arhaice, antice şi medievale, sacrul şi profanul, comicul şi tragicul, ridicolul şi sublimul coexistau natural şi complementar. Grecii rîdeau cu familiaritate de zei "deoarece aceştia au din plin simţul umorului" (p.78). Au avut ei sau romanii un zeu al Rîsului? Pare-se că da ("Gélos", "Risus", v.p.81). Teodor Baconsky caută apoi aspectele deriziunii în Vechiul şi Noul  Testament. Dumnezeu însuşi i-a dat numele lui Isaac, care semnifică "rîs sau bucurie (...) «Yit-hak înseamnă înainte de orice cel care va rîde în viitor" (p.96). Din direcţia vetero-testamentară, "rîsul exprimă atît dorul de Dumnezeu, cît şi scepticismul omului osîndit" (p.97). Trecînd la Noul Testament, autorul citează dubitativ opinia lui Kirkegaard că "religia lui Hristos implică cea mai ironică perspectivă asupra lucrurilor din întreaga istorie" (p.111). În legătură cu rîsul Mîntuitorului, mă apropii cu con-simţire de punctul de vedere al lui B.Sarrazin, din 1994, citat la p.113: "Dacă-i refuzăm lui Iisus dreptul de a rîde, este poate pentru că aşezăm rîsul undeva jos şi pe Iisus, sus, ceea ce presupune dualism şi ierarhie între tragic şi comic, trivial şi sublim,profan şi sacru: problemă  de estetică, de etică şi metafizică". Oricum, pentru Tertulian, "Dumnezeu rîde (...): ridebat Deus" (p.108).

        Un amplu capitol e dedicat relaţiei dintre Părinţii Bisericii şi teatrul contemporan lor. În linii mari, îl incriminau, socotind că acolo se pierde timpul şi se rîde vulgar, trivial.  Universul monahal are, faţă de rîs, note comune cu cel al Cetăţii. Părinţii pustiei nu-l interzic cu totul, dar nu-l recomandă. Acesta şi limbuţia ("parrhesia")  sunt începutul ruinei monahului. A începe să gîndeşti înseamnă a începe să fii minat, spunea Camus. Rea e flecăreala, dar nici acedia, melancolia metafizică, nu e mai bună. Se pot admite buna măsură şi rîsul interior bine temperat (Ioan Scărarul). E şi gîndul, amplu dezvoltat (şi citat de T.B. in extenso), al lui Clement Alexandrinul, pentru care "omul este un animal care rîde - gelastikon zoon ho anthropos" (p.250).

        Din capitolele finale, cele despre "actorii sanctificaţi" şi despre "nebunii întru Hristos", reţin figura Sfîntului Ghenie, care "îşi făcuse o specialitate din parodii  /ale/ ceremoniilor religiei creştine(...); asistenţa izbucnea în rîs (...) Împăratul   /Diocleţian/  a poruncit (...) să fie biciuit şi l-a lăsat în grija  prefectului Plautianus pentru a fi jertfit. Plautianus a pus să-i fie tăiat capul" (p.301); a sfîrşit la 27 febr. 297.

        Abia într-una din ultimele pagini ale cărţii, Teodor Baconsky îşi dezvăluie şi una din raţiunile polemice ale alcătuirii ei: aceea de a corecta "imaginea pe care Occidentul şi-o face despre Bizanţ şi, prin urmare, despre această Europă de Est pe care o redescoperă acum, fără să despartă întotdeauna esenţialul de accesoriu" (p.383) şi, mai în detaliu particular, imaginea sfîntului (clişeu prototipic) pricăjit şi descărnat, surîsului, vrăjmaş rigid şi  gîde ursuz oricărei plăceri.

        Înainte de a striga, cordial: O neobişnuită forţă intelectuală intră spectaculos în scenă! Literaţi ai profunzimilor, faceţi loc, v-a sosit un coleg redutabil!, cîteva observaţii globale, fără rictus. Cartea e clară, dar nu fluentă, ci labirintică, şi nu se "citeşte uşor". Splendida erudiţie bibliografică merită integral admiraţia noastră, dar jaloanele ei perturbă cînd şi cînd căile magistrale. Autorul ştie tot, dar discursul său e şi crispat. Nu sunt sigur că întotdeauna Teodor Baconsky  e la suprafaţa oceanului de fişe pe care le deţine, pe alocuri e înghiţit de ape şi-l regăsim ceva mai încolo. Ţinuta impecabil doctorală a textului nu cade nicidecum în morga savantlîcului pompos, dar drept e că dă uneori o scorţoşenie abstractă,   răpeşte din supleţea la care aveam dreptul să ne aşteptăm, de vreme ce şi zeii aveau simţul umorului şi însuşi Dumnezeu, slăvit fie-I numele, ridebat...
___________________

       *) Rîsul patriarhilor - O antropologie a deriziunii în patristica răsăriteană, cu un Cuvînt înainte de Andrei Pleşu, Ed. Anastasia, 1996, 416 p.