Redacţia revistei Dilema e în măsură să vă pună la dispoziţie transcrierea unei convorbiri interceptate prin mijloace specifice.

          -Iar Dinescu!? A se slăbi...!
          -Dom'n'e, vrei să-ţi spun cum stau lucrurile? E cel mai bun pamfletar de azi! E pamfletar de-a binelea, adevărat, din aceia care alimentează spornic confuzia că pamfletul ar fi un fel de stat-în-stat, că ar avea un fel de imunitate şi te-ar exonera de răspundere; de fapt, nicio specie literară nu-ţi dă voie să fii măgar şi să calomniezi. Nuanţa corectă e că pamfletul veritabil rezistă în timp chiar în cazul răspunsului negativ la proba verităţii. Adică autorul n-a avut dreptate, dar îl citim pentru farmecul său textual în sine.
          -Şi ce, Dinescu are aşa ceva? Dă-l dreacu', că e un jmecher...
          -Are, dom'n'e, cu ghiotura are! Ascultă ce-ţi spun: e dîn ăi mai mari! A supt de la Arghezi, de la Caraion, de la Cioran, de unde naiba o fi supt, da' le potriveşte de stă guvernu-n mustăţile lu' Radu Vasile!
          -Adică ce potriveşte? Că-njură în dreapta şi-n stînga!
          -Păi, la stînga înjură că a păpat şi mai papă rahat, iar la dreapta, cînd e căcăcioasă sau lălîie! Da' ia să te uiţi bine, că la ce e cuşer nu se stropşeşte: de-un paregzamplu Coposu. Senioru' i-a impus, numa' de bine-l încondeiază. Cînd Păunescu l-a spurcat (c-ar fi fost turnător la Secu), Dinescu l-a băgat cu nasu-n treaba făcută. Adică, nu poţi să-i zici că n-are nimic sfînt. Omu' e un soi de franctiror, el zice pe şleau că meseria lui e libertatea.
          -Şi ce-mi vii cu Cioran, cu Arghezi, cu Caraion?! Crezi că, dacă se scarpină zărghitu' cu cartea-n cap, intră ceva?
          -Să mă scuzi, dar pe pamfleţoaicele lu' Dinescu se poate face un studiu baban despre intertextualitate. În stilul lui de hahaleră jămanfişistă, colocvialitatea dezinvoltă e ţapănă de referinţe cioclopedice bine topite. De altfel, dă-mi voie pentru ca să-ţi spui: ciumeg al spunerii de la obraz, Mircea Dinescu e totuşi scriitorul de pamflete cu una din cele mai mari densităţi de neologisme pe decimetrul pătrat. Amestecul acestora cu neaoşismele sau cu vorbele mai din popor şi mai din topor (de sanchi, căcănari, la mişto, ţurloaie, şmen, cur, gigea, ţigan borît, căcat**, mucles, gaşca, pupincurian, lovele) împrospătează vajnic sîngele frazei şi-i dă o amplitudine, vorba aia: de la vlădică pînă la opincă. I-auzi aici, apropozito de lălăiala patriotardă oficială: "Priviţi-i la marile sărbători, cum umblă cu poponeţul în lacrimi, lăsîndu-şi ca melcii mucozităţile pe monumente, ataşîndu-şi la burţile naturale pleonasmul unor borţoase discursuri, învioraţi de rîgîitul duioşiei istorice, fiindcă cel mai bine le cad dumnealor la lingurică martirii la conservă, eroii tăvăliţi în sos de limbă" (p.94); sintagmele pe care ţi le-am îngroşat, mie, unuia, îmi gîghilă urechile în mod bodlerian, ca nişte bube, mucegaiuri şi noroi dîn care se iscară frumuseţi şi preţuri noi.
          -Ce să-ţi spun, frumuseţile lu' peşte! Şi jigodia de Călinescu făcea îmbucări din astea, de cuvinte mai boiereşti şi d-alea mai nespălate...!
          -Păi vezi, că-mi dai apă la moară! Ce, Călinescu e bagadel lucru?! La sloboziotul nostru mai e ceva, în tehnica asta a lui de a face cuvinţelele, fie ele de familie bună, fie de mahala, să joace tontoroiul la unison. El ia elocvenţa...
          -Hai sictir, că ştiu! ..."Şi-i suceşte gîtul"!
          -Nţ. Nu i-l suceşte: îi bagă pe gît contra-elocvenţa. Înşfacă formulări înţepenite sau familiare, fumate, le frînge şi bagă-n ele marfa lui, drogul lui. Adică mi ţi le miciurinează. Ciuleşte ochii: "consilierul Ioşca studia dolarul la seral în faţă la Inter", "dom' Virgil...cîntă...din dosărel", "Gelu Voican, între cristelniţă şi bideu..." sau: "bardul renăscut din flegmele din decembrie..."
          -Aşa? Da' ia auzi matale ce jegos vorbeşte, la fila 117, de nişte oameni respectabili: "Paleologu şi Doinaş - sfinţi ridicoli ce-şi morfolesc în gingii covrigul aurei..."
          -Nu-i bai. Mici răutăţi de volintir care dă cu puşca-n Dumnezeu. Dar cînd îţi grăieşte de "fîşneaţa Zoe*** şi priapicul Drăgănescu" (p.23), frisonezi au ba? Cînd ţi-l ciopleşte-n chirpici pe Everac, ca "distins conţopist al abjecţiei" (p.61), nu te ia cu tainic fior? Cînd se cruceşte în faţa unor "îngeraşi cu petliţe... ca Dinu Săraru****, Ion Brad sau Dodu Bălan (care) veghează pe muşuroiul Băncii Religiilor" (p.122), nu te confrunţi cu închipuirea că eşti mai bun, mai drept şi mai viteaz? Nu te simţi secerat şi ciocănit cînd se chiteşte Mircică, oare "cine are mai mult verdeţ în sînge" (sau) "nicuşori în obrăjori"? Nu-ţi creşte adrenalina la această galeşă imagine: "nurii lui Adrian Năstase, costumat frumos în chiloţei cu mînecuţă" (p.135)?
          -Totuşi, minorităţile de orice fel nu trebuie bagiucurite...
          -...Dar formulele generice ale lui Dinescu, unele memorabilissime: "plăvanii monosilabici ai penitenciarelor" (17), "vocalize în huo-diez" (49), "trustul McDonald, un soi de flotă a şaptea americană de uscat, purtătoare de rachete Hot-dog, Hamburger şi alte mezelicuri cu rază medie de acţiune..." (73), "frigiditate metafizică" (109), nu-i pagină fără măcar una. Şi are o facondă, un umor pe cît de mursecant, pe atît de şturlubatic, dar nu veninos (vezi paginile în care "se dă" la Paler, Blandiana sau chiar la academicianul Fane Spuitoru').
          Nu ştiu cît din Mircea Dinescu va intra în cartea de istorie, dar unele din pamfletele sale merită să intre în cea de literatură română zdravănă, pînă-n gît.
_________________________________