IMBECILIZAREA OMULUI DE CĂTRE OM

            Romanul lui Răsvan Popescu* e o carte despre imbecilizarea omului de către om. Nu întîmplător, în naraţiune e pomenit de cîteva ori un anume (fictiv) cuplu de comici "Marx şi Engels", care ar fi trebuit să vină în Valea Jiului şi să-i distreze pe mineri. Lectura textului lui Răsvan Popescu - parcă mai mult decît vizionarea filmului lui Lucian Pintilie - te face să te gîndeşti la două lucruri foarte diferite, care au totuşi un numitor comun: scrierea lui Engels despre rolul muncii în transformarea maimuţei în om şi filmul lui Charlie Chaplin inspirat de taylorizare, de munca pe banda rulantă, Timpuri noi. Personajul interpretat de Chaplin, Charlot-ul timpurilor noastre, devine o vieţuitoare mecanomorfă, alienată de o muncă monotonă şi fără orizont. De aici, posibilitatea întoarcerii pe dos a titlului marelui bărbos, în rolul muncii (oarbe) în transformarea omului în maimuţă.

            Aceasta e vîna, acesta e filonul unui palier al cărţii lui Răsvan Popescu. Trama ei e relativ simplă: într-o mină se întîmplă, de la o vreme, nişte morţi ciudate, care se vădesc a fi asasinate. Cineva omoară, în subteran, miner după miner. Le dă cu lopata în cap şi le fură mîncarea. Cine? De ce? Ce înseamnă asta? Procurorul Costa vrea să afle. Autorul îi urmăreşte demersurile.

            Înzestratul gazetar şi-a petrecut o parte din tinereţe în Vale şi a ştiut să vadă limpede în întunericul ei. Dincolo de frazeologia despre rezultate şi productivitate se află tragedia unor oameni ex-orbitanţi faţă de esenţa umană. Departe de lumina soarelui (şi, aş adăuga cu un trist patetism, de cea a culturii), unii dintre ei traversează pe nesimţite puntea dintre supravieţuire şi subvieţuire. Din rîndurile lor se pot recruta fără bătaie de cap componenţii hoardelor de tip "13-15 iunie 1990", care lovesc, cu o ferocitate aproape la propriu animalică, pînă la zdrobire, în ceea ce li se indică de către dresori.

            Pe celălalt palier al romanului îşi pune amprenta o bună intuiţie a inerţiei. Mă tentează un calambur aspru, şi nu-i rezist: o inerţie a inepţiei. Evenimentele din Prea tîrziu se petrec după 1990, cînd, în linii mari, s-a schimbat sistemul. Dar nenorocirea, simte Răsvan Popescu (aici îşi vădeşte stofa de prozator), e că viaţa se desfăşoară între liniile mici. Nu marea abstracţie a comunismului îţi mînca zilele, ci un secretar cu propaganda, un inginer-şef, coada la lapte, aşteptatul zadarnic al autobusului. Acolo, în zona Fundesac, cine o ducea bine în trecut, o duce bine şi în prezent. Cîte un director vechi "a fost înlocuit cu unul mai vechi" (p.46). Directorul zis "Labă de Elefant" "a lucrat înainte în Africa" (p.78), a "vînat prin Sudan" (p.87). Prefectul nu e intimidat de separarea putrerilor în stat, face presiuni deschise asupra procurorului şi, fireşte, practică limba clasică de lemn: "Dumneata faci agitaţie în Vale" (p.124). Cutare şef implicat în mineriada din iunie ‘90 "e acum ataşat de presă la o ambasadă" (p.142). Fostul director general, "spaima minelor", e astăzi "ăla cu buticile... s-a privatizat" (p.152) şi aruncă din elicopter invitaţii la nunta care va avea loc la cabana sindicatului. Şi aşa mai departe.

            În aceste condiţii, nici autorităţile locale, nici "oamenii de bine" (adică aceia de genul celor care fremătau de plăcere şi aclamau atunci cînd cei cu lămpaş dădeau cu parul în cap celor cu ochelari) nu arată pic de entuziasm întru aflarea adevărului. De la anonimii care dau, pentru intimidare, telefoane scabroase noaptea sau aruncă pietre ori sticle incendiare în geamurile procurorului,  pînă  la  directorul care-i spune  "Nu-mi stîrni oamenii. S-au obişnuit să scoată cărbune, să meargă la meci şi să fie lăsaţi în pace. Am eu grijă să faci carieră în altă parte" şi pînă mai sus, la prefect sau procurorul-şef, atmosfera e una de boicot al elucidării. Poate pentru că ei ştiu - dar nu vor să se ştie că ştiu, nu pot suporta flagranţa acestei realităţi.

            Scrisă în registru behavioristic, cu un dialog de o mare naturaleţe, cu racursiuri inteligente şi "spoturi" pe detalii relevante, cu pasaje de o duritate amintind de tonalităţile insuportabile dintr-un film ca Salariul groazei (cu Yves Montand, cel folosit şi de Costa Gavras - alt Costa!), cartea lui Răsvan Popescu e epura unui teritoriu socio-moral a cărui incandescenţă îl sublimează aproape de la sine în parabolă de un impecabil realism. Alături de Cristian Teodorescu, de Radu Aldulescu, de Petre Barbu, de Daniel Bănulescu, de Cornel George Popa - Răsvan Popescu e unul din prozatorii încă tineri pe care, fără risc, se poate conta.      
______________________

                 *) Răsvan Popescu, Prea tîrziu, roman, cu un Argument de Lucian Pintilie, Ed. Humanitas, Buc., 1996, 176 p.