a V. şi SINGURĂTATEA UNUI FRANCTIROR (Gh. Grigurcu)

POLITICUL CA TEST MORAL

            Cu figura sa de copil bătrīn, cu un aer neajutorat şi totuşi īndărătnic, ba chiar dīrz, cu ochii mari ("blagieni"), īntrebători şi panicaţi, Gheorghe Grigurcu mi-a lăsat, de cīnd īl ştiu, impresia unui om care trăieşte numai prin literatură. Īmi recitesc fraza şi sunt gata să cred că ea poate fi luată şi la propriu: deconectaţi-l de la sursa literarului - şi se va "stinge". Pe oricare alt critic literar romān mi-l pot īnchipui făcīnd şi altceva: pe Maiorescu, avocatură şi politică mare; pe Gherea - comerţ; pe Lovinescu - latină īn liceu; pe Călinescu - teatru şi vizite īn C.A.P.-uri ş.a.m.d. La Gheorghe Grigurcu, oricīt ne-am sforţa fantezia, nu se potriveşte nici o altă preocupare.

            A doua viaţă* e o culegere de texte despre autori inter- şi post-belici al căror numitor comun e, īn aparenţă, doar faptul că nu mai sunt printre noi. Ceea ce īi īnmănunchează, īnsă, īn fond, īntre copertele lui Gheorghe Grigurcu, sunt valenţele lor de problematizare morală. Punīndu-şi adesea discursul sub egida unor adagii luminătoare culese din Montaigne, Rivarol sau La Rochefoucauld, Gheorghe Grigurcu al anilor din urmă este, tot mai pronunţat, un moralist de factură clasică aplicat textelor şi biografiilor. Fie că citeşte cărţile īn maniera est-etică dragă Monicăi Lovinescu, fie că dezvăluie protocoalele secrete şi consecinţele malefice ale pactelor scriitoriceşti cu diavolul, fie că aşează īn justa lumină ceea ce, īn ordinea burghez/comunist-filistină, trece drept scandal moral (cazul Negoiţescu) - judecata lui Gheorghe Grigurcu e nedespărţită de scrutarea ethos°-ului, īn īntruchipările sale caracteriale la nivelul vieţii cotidiene sau la cel al relaţiei (de multe ori definitorii īn acest secol) cu politicul. Pentru primul nivel, aş putea cita pasajele din articolele despre Mircea Vulcănescu (pp.211, 212: extraordinarul altruism al aceluia, īn stare să se culce el pe cimentul celulei pentru ca un bolnav de piept să se poată odihni pe trupul său; sau să īnveţe, special, a tricota, spre a-i īmpleti altui suferind, din proprii săi ciorapi, o pereche de mănuşi), despre Ion Negoiţescu (pp.378: generozitatea sa, tot sub semnul "căldurii"), despre I.D.Sīrbu şi relaţia sa cu un important scriitor concitadin care găsea de cuviinţă să-l ignore tactic (p.391), despre Victor Felea şi blīndeţea sa "kafkiană" (p.397), despre M.Niţescu cel hirsut şi arţagurile sale (p.402) ş.a. Categoric mai masiv reprezentat şi mai relevant e, īnsă, celălalt nivel, al eticii īn subsumare politică, īn care sagacitatea lui Gheorghe Grigurcu marchează écart°-urile īn dreapta ca şi īn stīnga. Să privim cīteva mostre.

            "Īn ciuda unor contacte cu retorica «de dreapta», a unor emfatice declaraţii īnrudite cu retorica acesteia" (p.23), Nae Ionescu e pus sub semnul "deplinei independenţe morale" (id.) care, la limită, se circumscrie, după opinia lui Gheorghe Grigurcu, amoralităţii, dar nu imoralităţii: "Singura dictatură pe care a acceptat-o a fost cea a conştiinţei sale anxios-orgolioase, profund inconformiste, īnclinate spre gratuitate" (p.25), dar şi spre "registrul buf" (p.20), spre "demagogie" (p.21), spre "neverosimil" (p.22), ceea ce, sincer vorbind, relativizează şi şubrezeşte īntrucītva verdictul criticului, prea mulţumit de a constata diferenţele (reale, altminteri) dintre "diabolicul", misteriosul profesor şi colaboraţioniştii postbelici.
            O veritablă micromonografie (peste 80 de pagini) Cioran e, alături de cele consacrate lui Eugen Ionescu şi lui G.Călinescu, una din piesele de temelie ale volumului. Abordat de pe mai mulţi versanţi, Cioran e o obsesie pentru eseistul Grigurcu, şi nu e a mirare, cīnd iată cīt de cioranian** poate fi un moralist pur-sīnge ca Chamfort: "L’amour, tel qu’il existe dans la Société, n’est que l’échange de deux fantaisies et le contact de deux épidermes" (Dragostea, aşa cum o aflăm īn Societate, nu e decīt schimbul a două fantezii şi contactul a două epiderme). Īn vituperările lui Cioran la adresa slăbiciunilor naţionale, Grigurcu vede o veritabilă "pasiune pentru Romānia" (p.54), a unui "autentic romān, situat pe o linie tradiţională ardelenească" (p.55), o "luciditate sfīşietoare" exprimată printr-un "plīns fosforescent şi corosiv, demonic" care "nu e decīt o formă de patriotism" (p.69). Īn raporturile cu divinitatea, Cioran se plasează "īntr-un spaţiu al nimănui" (p.82), īntre incapacitatea de a crede şi posibila teofanie. "Regretabilele «visuri» mesianic-totalitare" (p.93) ale lui Cioran sunt, observă criticul, "rătăciri adīnci", dar nu fără o "candoare īntunecată", un "himerism demonic" (p.92) - şi discursul critic īncearcă, īn continuare, să evidenţieze "gratuitatea, utopia, pasionalitatea pură" (p.93) ale acelor atitudini şi, mai ales, să atragă insistent atenţia că aceeaşi intransigenţă ar trebui manifestată şi faţă de extremismele de stīnga, cu care, īnsă, o anume internaţională mentalitate pare mai tolerantă. Pledoaria obstinat echilibratoare a lui Gheorghe Grigurcu e bine sintetizată īn răsturnarea unei butade a lui Papini despre Wagner, prin care īl defineşte pe autorul Silogismelor amărăciunii drept "o privighetoare deghizată īn corb" (p.89). Īn acelaşi sens oximoronic funcţionează şi o altă formulă pe care o īncearcă criticul, numindu-l pe Cioran "o mixtură de Nietzsche şi Anatole France" (p.100).
            Rezerva morală faţă de Noica e ilustrată condensat īn fraza care constată "ciudatul... deficit de transcendenţă" al filozofului, pe a cărui fiinţă şi-au pus pecetea "un clandestin comerţ cu concretul abhorat, o adaptabilitate neaşteptată şi derutantă" (p.220).
            Īnsemnările, substanţiale şi deloc amabile, ale lui Gheorghe Grigurcu despre Călinescu ar merita un comentariu aparte, pentru care acum nu mai am spaţiu, dar pe care īl voi face tot īn aceste coloane.            
            Apărător consecvent, de decenii, al valorii curat estetice (v., īn acest volum, severitatea faţă de bizareriile scării de valori a lui Ion Caraion), īncăpăţīnat adversar al fetişizării, al idolatrizării sau al oficializării admiraţiei īn plan literar, Gheorghe Grigurcu īşi relevă, īn volumul pe care l-am adnotat, şi latura "robespierre"-iană, prin disecţiile inconfortabile asupra plăgilor sub care supurează puroiul labilităţii interioare, al compromisului de conştiinţă, al tranzacţionismului oportunist. Perfect īndreptăţite fiind aceste incizii, rămīne īnsă mereu de discutat īn ce măsură răul cu pricina a infectat ceea ce e durabil, adică opera.
________________________

            *) Gheorghe Grigurcu, A doua viaţă, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997, col. "Critică şi istorie literară", 444 p.
            **) "L’amour, - une rencontre de deux salives..." (Dragostea, - o īntīlnire a două salive...), Breviar de descompunere, Gallimard, 1966, p.12.