UN TEHNOCRAT ÎN "TREI" ROMÂNII

            În primii ani de după '89, pamfletam cu mare violenţă verbală despre scandaloasa prezenţă în Academia Română a lui Alexandru Bârlădeanu, ca un nou "Procopovici", un om care nu a scris nimic. Deşi, în fond, nu mi-am schimbat opinia, azi, chiar dacă nu aş fi citit volumul de faţă* (care relevă un ins cumsecade, rezonabil), aş fi mai moderat şi aş pune surdină epitetelor maliţioase. Ilegitim şi barbar, regimul comunist a produs istorie, în lăuntrul căreia milioane de oameni şi-au trăit vieţile lor unice, iar în cadrul sistemului, şi la vîrf şi la bază, unii au făcut numai rău, alţii şi rău şi bine, iar alţii au încercat să facă binele care se putea face, sau măcar să nu facă rău. Adică, schimbînd ce e de schimbat, aş spune că în nomenklatura comunistă, în care am avut şi Himmleri, şi Goebbelşi, şi Ribbentropi - Alexandru Bârlădeanu face figură de "Albert Speer". Un om cu studii (a conferenţiat la Academia Franceză), nu lumpen-ilegalist, cu o profesie bine definită, nu activist, nu politruc, nu aparatcik, un tehnocrat "pur", care s-a alipit partidului, împins de năzuinţele de stînga. Departe - după cum relatează - de "organizatoric" şi de "ideologic", el a fost "cel care a pus economia pe roate". Cartea de vizită cu care se prezintă, la 87 de ani, Al. Bârlădeanu, conţine cîteva titluri de glorie. A stîrpit inflaţia (dar şi avutul clasei de mijloc) în '47; a pus capăt, în '54, spolierii ţăranilor prin "cote"; după '57, a scos ("prin deschiderea spre Occident" - vezi p.133) maşinăria economică din gripajul în care o băgase Miron Constantinescu şi a făcut-o să meargă, astfel încît în anii '60, nivelul de trai era onorabil (Al.B.: "un respiro doar de cîţiva ani din cei patruzeci ai regimului comunist", p.95); în '63, i-a spus (cu Dej în spate) "Nu!" lui Hruşciov în CAER, propunînd colaborare, nu integrare; s-a zbătut, în '65, pentru recuperarea tezaurului de la ruşi; s-a opus, în acelaşi an, interzicerii avorturilor;  în '68, cînd e scos din joc, lasă ţara fără datorii. La acestea se adaugă faptul că, în martie 1989, iniţiază (cu G.Apostol) "scrisoarea celor şase", de critică aspră a politicii lui Ceauşescu. După decembrie '89, e - cu bun simţ - împotriva transformării FSN în partid ("a fost un izvor de înveninare... a fost o mare greşeală din punct/ul/ de vedere al instalării unui regim democratic", p 237) şi apără cu înverşunare drepturile Parlamentului ("Parlamentul trebuie impus, după decenii de sugrumare a lui în viaţa noastră politică... De două ori mi-a cerut Iliescu să demisionez de la preşedinţia Senatului... Vedeau în Parlament o «Mare Adunare Naţională» unde cuvîntul şefului continua să fie literă de lege", p.240), deoarece sesiza "tendinţa executivului de a subordona legislativul" (p.242), tendinţă care, vai, există şi azi.

            Este, cu acest palmares, Al.Bârlădeanu, un "nostalgic comunist"? Dialogul cu Lavinia Betea nu-l arată ca atare şi, după cum însuşi declară, la vîrsta şi poziţia pe care le are, n-ar avea nici un rost să mintă; el constată lucid falimentul socialismului real (pentru că "a distrus... personalitatea umană, ideea de dreptate, drepturile omului",  p.34; "a costat zeci de milioane de vieţi omeneşti", p.215), nu fără a crede că "din socialism vor rămîne unele lucruri într-un eventual program al omenirii. La care omenirea nu va renunţa. La unele din valorile sale, societatea va reveni: (...) frăţia dintre omeni, apărarea celor nedreptăţiţi şi a dreptului la şanse egale, însărcinarea statului cu protecţia învăţămîntului şi a sănătăţii"; dar după ce spune acestea, tot el se întreabă, dilematic: "toată problema este dacă poate exista socialism fără totalitarism" (p.215). Obişnuit să existe prin el însuşi, pe picioarele sale, deplînge (referindu-se la evenimente din 1965) fetişizarea disciplinei de partid: "era o nenorocire această disciplină de partid, această unitate, monolitul introdus de Lenin şi perfecţionat de Stalin, care era forma cea mai adecvată şi mai eficientă de a reduce la zero pe cineva" (p.179), iar după '89, critică stupida idee de "a se înscrie în statutul FSN obligaţia parlamentarilor acestui partid de a vota totdeauna propunerile guvernului - ceea ce însemna încălcarea dreptului la libertatea de opinie a alesului poporului" (p.245), şi, ca urmare, este exclus şi din FSN "pe motiv că m-am pus în afara liniei partidului" (id.). Din nefericire, şi puterea actuală tinde să repete aceleaşi practici păcătoase.

            Despre comunismul real, Al. Bârlădeanu are de spus lucruri cutremurătoare, dar şi află altele la fel de cutremurătoare de la foarte bine informata sa interlocutoare, care conduce cu competenţă discuţia. Deşi îl admiră categoric pe Gheorghiu-Dej ("a fost omul cu cele mai multe calităţi politice şi cea mai mare abilitate din cîţi am cunoscut eu în viaţa mea atît de lungă", p.147; "nu era atît de incult ca şi Ceauşescu", p.46; Călinescu s-ar fi "minunat de inteligenţa lui Dej", id.), în special pentru "lupta acestuia pentru independenţa ţării" (p.72), nu-l exonerează de răspunderea pentru uciderea lui Foriş ("din ordinul lui Dej, Pantiuşa l-a omorît pe Foriş cu o rangă", p.48), ca şi pentru asasinarea "judiciară" a lui Pătrăşcanu ("de cîte ori l-am auzit vorbind pe Dej despre Pătrăşcanu, am reţinut ura împotriva lui... Era un om cult, iar cultura lui părea o sfidare pentru ceilalţi... Dej nu-i ierta popularitatea ce-o cîştigase...", p.62). Nu e complezent nici cu echipa: "Chivu Stoica era un primitiv... Era limitat şi ca isteţime", p.185). Maurer (cu care a fost prieten) "avea mari calităţi şi mari defecte... Era sibarit, se purta ca un ciocoi", p.73; "unde-l acuz eu... este că s-a împotrivit prea tîrziu lui Ceauşescu", p.200). De la Lavinia Betea, octogenarul află, cu stupefacţie, că (exact ca şi în cazul Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu de care vorbeam în nr. trecut!) anchetatorul lui Pătrăşcanu, col.Ioan {oltuţiu, după ce l-a condamnat şi executat, a pus mîna pe toate bunurile aceluia (p.69). Despre Ceauşescu, pe care, în linii mari, e clar că nu l-a putut suferi, afirmă că reabilitarea lui Pătrăşcanu nu a fost decît o manevră pentru a-l compromite şi elimina pe Drăghici, ca să aibă controlul Securităţii (p.65). În '68, Ceauşescu îl decorează pe Pantiuşa fiindcă şi-a ţinut gura (p.36). "Era uscat ca o iască... Îi făcea rău fizic starea de bine a altuia" (p.203). "}ara ar fi fost mult mai departe fără el!" (p.206). Cei apropiaţi lui sunt văzuţi în aceleaşi culori, de exemplu Dumitru Popescu ("propagandistic, fals", p.99; "l-a «ajutat» să ducă ţara unde se ştie", p.110). Nici Ion Iliescu nu iese prea bine din convorbirile Betea-Bârlădeanu. "Auzisem... că este ranchiunos şi vindicativ, dar faptul că  n-a reuşit să se ridice deasupra unor orgolii şi ambiţii personale pentru a înţelege corect o situaţie politică, a fost pentru mine un şoc... Ranchiuna sa... nu are nimic comun cu spiritul larg, conciliant, dispus la controverse, la toleranţă pe care şi-l atribuie d-sa în autoportretele psihologice pe care şi le face la TV sau cu alte ocazii" (p.244-5). "Mi-e teamă să nu sfîrşească în indiferenţă publică generală" (p.209).

            Al. Bârlădeanu era un om format, înainte de teroarea roşie; avea 33 de ani în 1944. A traversat, fără ticăloşie, întreg comunismul românesc şi post-comunismul iliescian. Crede azi că "nu omul este pentru liturghie, ci liturghia pentru om" (p.244). Vrea o reformă nu dogmatică, ci pragmatică, aptă să amelioreze traiul, nu să-l învălmăşească. Se exprimă nuanţat şi credibil. Pe ultima pagină, recunoaşte că şi-a pariat viaţa pe o idee greşită. Dacă n-ai prejudecăţi maniheiste, un astfel de om, academician sau nu, îţi impune.
______________________

             *) Lavinia Betea, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu - Convorbiri, Ed. Evenimentul Românesc, Buc., 1997, 256 p.