UN LUSTRU FĂRĂ LUSTRU, ÎN ALB ŞI NEGRU                           

            Iosif Boda a fost membru al CPUN, apoi consilier al preşedintelui Iliescu, care l-a trimis ambasador în Elveţia, de unde a revenit în 1996 ca director de campanie electorală. A ieşit deputat pe listele PDSR în ‘96, dar s-a îndepărtat în ‘97, cu grupul care a fondat partidul condus de T. Meleşcanu. Cartea sa recentă¹ de memorii şi comentarii despre perioada petrecută în miezul şi-n preajma instituţiei prezidenţiale lasă impresia unui ardelean inteligent şi tenace, pasionat şi pasional în ducerea unui gînd pînă la capăt, oarecum diplomat cînd vrea cu tot dinadinsul, altminteri aprig în judecăţi şi degrabă vărsătoriu de cerneală acidă. Una peste alta, volumul său e rodul sindromului "vox clamantis in deserto", e produsul frustrării unui om-care-n-a-fost-suficient-ascultat.
            Mult mai neamţ decît balcanicii pe care-i vedea în jurul Preşedintelui, numitorul comun al reproşurilor lui Iosif Boda e brambureala. El constată mereu că lipseşte rigoarea calculată, măsurată, planificată; că se lucrează la inspiraţie, la "plesneală", că  nu ştie stînga ce face dreapta, că membrii echipei ori se contrazic, ori se "sapă" între ei. Ca personaj central al memoriilor sale, Iosif Boda îşi rezervă locul celui lucid într-o lume de superficiali, locul copilului care strigă nu chiar că Împăratul e gol, dar că hainele sale nu-s deloc în ordine... (Lăsînd metafora laoparte, apropo de haine, iată un exemplu concret: "...S-a confecţionat în laboratoarele PDSR un clip publicitar despre creştinul Adrian Năstase... Clipul cu pricina voia să-l înfăţişeze pe preşedintele executiv al PDSR într-un moment de pioşenie: într-o bisericuţă, împreună cu familia... Dar (imaginile) arătau mai degrabă o destindere sportivă. Adrian Năstase în pantaloni reiaţi şi geacă, frumoasa şi distinsa lui soţie, Dana, tot aşa... Pe Dana  Năstase..., numai pentru pantalonii «diavoleşti» şi capul descoperit ar fi afurisit-o pînă şi popa de la Biserica Bucur, probabil ceva mai îngăduitor cu moravurile orăşeneşti decît un preot de ţară... Vestimentaţia lor trăda necunoaşterea percepţiei populare - p.138). Adesea, autorul e ulcerat de alt tip de supărare, pe care l-aş numi "sindromul Loivinescu" (fac aluzie la celebra scenă din cancelaria de liceu, în care marele critic, simplu profesor de latină, era contrazis tăios, fără nici un fel de sfială, în probleme literare, de profesori de chimie sau de sport); în tonul de mai sus, aş putea să-i spun "sindromul ne sutor ultra crepidam". Iată un exemplu: "(Generalul) Vasile Ionel îmi reproşa frecvent că-i creez preşedintelui, încă de la prima oră din zi, un disconfort intelectual. Formularea îmi aparţine. El se exprima ceva mai frust... Preşedintele tolera intervenţiile, de pe poziţii ultraconservatoare, ale sfetnicului său militar. -V-am dat vreodată sfaturi cum se trage cu tunul? l-am întrebat pe Vasile Ionel. -Adică ce vreţi să spuneţi? -Că fiecare trebuie să se ţină de uneltele sale" (p.66).
            În direcţia pe  care am sugerat-o, textul lui Iosif Boda se circumscrie unui soi de maniheism bine temperat. (Cuvîntul maniheism nu trebuie citit în notă exclusiv negativă. În fond, politica e arta acţiunii, nu aula filosofiei subţiri şi hamletiene. E "da" sau "nu", faci sau nu faci, şi aici o doză de temperament tranşant e salutară). Galeria de figuri, mai pronunţate sau mai şterse, care se perindă pe scena memoriei lui Iosif Boda, e net compartimentată (cu cîteva notabile excepţii: Ion  Iliescu, Adrian Năstase) în admisibili şi inadmisibili. Omul o şi spune pe şleau: "i-am sugerat preşeinbtelui... să nu recurgă la sfatul unor oameni ca generalul Vasile Ionel sau la consilierul pe probleme culturale Marius Guran" (p.338), pentru că, de pildă "generalul avusese parte, probabil, de instrucţie. Dar numai de una militară. Era o cătană..." etc. (p.85); sau: "Bebe Ivanovici nu era decît un scandalagiu, un zurbagiu, după alţii un impostor. Ameninţa, ca, de altfel, şi Dan Iosif, cu fel de fel de dezvăluiri, vezi Doamne, dacă ar fi ignorat. Mă întrebam şi atunci ce mai puteau dezvălui asemenea personaje, care n-au contenit nici de atunci să se poarte ca precupeţele în piaţă, dezonorînd, nu o dată, chiar ideea de revoluţionar... Cum puteau încape [sic] pe aceeaşi listă oameni ca Adrian Năstase şi Bebe Ivanovici? Situaţia e de-a dreptul hilară, dacă nu ar fi şi dramatică, pentru un partid de anvergura PDSR" (p.285).
            Ceva mai catifelat e tratamentul aplicat unor personaje superioare, tot din zona dezagreabilă autorului, cum ar fi premierul Văcăroiu. Aici, soluţia blîndă e o anecdotică în aqua-forte, cu morala inechivocă. Nicolae Văcăroiu (p.134) n-a intrat cu calul în Senat, ci cu automobilul pînă, hăt, în grădina interioară a palatului Elisabeta ("cînd, dintr-o dată, trosc-pleosc! Zgomotele proveneau de la o coloană de maşni... Automobilele au pătruns pe alei pînă în mijlocul grădinii... Nu-mi amintesc ca d-l Iliescu însuşi să fi intrat cu maşina în curtea Palatului. ca orice muritor, preşedintele oprea limuzina în curtea exterioară..." - p.135). Sau: "la o întrunire a Biroului PDSR, premierul Nicolae Văcăroiu a venit însoţit de bodyguarzi, care îi făceau pîrtie printre participanţi,  vreo 150 de persoane... De cine era apărat premierul? Îi era frică de miniştri, de prefecţi, de lideri locali?" (p.134). Nici pasajul în care, avertizat de colcăiala corupţilor, premierul răspunde "-Lasă-i, domnule, să se compromită!" şi care ţinteşte să dezvăluie "mentalitatea... miliţienilor de pe vremuri, puşi să-şi facă planul de amenzi",  nu e mai dulce (p.129). Ca şi referirile contondente la "prestaţia intelectuală de un nivel nu tocmai de invidiat a lui Ion Solcanu" (p.298) sau la "mediocrităţi de la care (Iliescu) nu avea ce aştepta, cum erau domnul Bîgu, secretarul general al Preşedinţiei, generalul Pancea, secretarul Consiliului Suprem de Apărare sau Mihai Zugravu, un profesor de «socialism ştiinţific» ratat..." (p.60).
            Cum ziceam, cu adevărat  nuanţate sunt doar cîteva chipuri, între care se disting cele ale lui Ion Iliescu (onest, ezitant, gafeur, pasiv, hipertolerant, discret) sau Adrian Năstase (deştept, ironic, superior, stilat, iubitor de voiajuri în străinătate, cam snob, cam high-life).
            Mizînd şi pe senzaţionalul implicit în "culisele" înaltelor cabinete, dar fără revelaţii decisive, scrisă cu certe virtuţi literare (autorul evită clişeele, nu e plicticos şi, pe alocuri, scenele au chiar savoare romanescă), deşi prea dilatată, laxă, faţă de filonul de substanţă omenească şi politică, cartea lui Iosif Boda e o "gazelă" dacă o comparăm cu "mastodonţii" pe care-i evocă, şi e oricum, în sine, ca nivel ideatic şi textual, onorabilă.
__________________________
            1) Iosif Boda, Cinci ani la Cotroceni, Ed. Evenimentul Românesc, Buc., 1999, 448 p., 60.000 de lei

       George PRUTEANU
      Dilema, nr. 322, 9 apr. 1999