La mijlocul de drum al vieţii noastre
     m-am fost găsit într-o pădure-adîncă:
     pierdusem drumul drept prin văi sihastre.

  1-4     Mi-e greu să povestesc de ea! Azi, încă,
     gîndind la codru-acel, sălbatec foarte,
     simt groaza iar din suflet cum mănîncă.  

  1-7     Amar a fost, îngemănat cu moarte...
     Dar pîn’să spun de-a binelui aflare,
     de alte lucruri voi vorbi în carte.

 1-10    Nimic nu pot rosti despre intrare,
     căci totul era somn în jur şi-n mine
     cînd părăsisem limpedea cărare.

 1-13    La poalele, ajuns, unei coline,
     unde lua sfîrşit hidoasa vale
     ce multă spaimă-mi strecurase-n vine,

 1-16    privii în sus spre crestele ei goale
     scăldate-n binefăcătoarea rază
     a astrului ce-ndreaptă orice cale.

1-19    Şi-atunci simţii cum parcă-înseninează
     al sufletului cer de teama prinsă
     în noaptea mistuită-n fiori de groază.

 1-22    Precum un om ce, cu suflarea stinsă
     de-a fi răzbit năvalnică bulboacă
     se-ntoarce spre vîltoarea greu învinsă,

 1-25    fiinţa mea, fugind încă buimacă,
     s-a înturnat spre vama cea stîncoasă
     ce n-a lăsat pe nimeni viu să treacă.

 1-28    Apoi, după ce-am stat puţin, doar ca să
     mai prind puteri, pornii pe coasta cheală
     avînd mereu ca sprijin talpa joasă.

 1-31    Şi-atunci văzui, pe povîrniş, la poală,
     o sprintenă panteră,-împestriţată
     pe toată blana, cum, fără sfială,

1-34    în faţă-mi răsărea, înverşunată –
    şi-atît zăgaz mi-a stat acea jivină
     încît să mă întorc vrui nu o dată!
 
 1-37    Era spre-întîia zorilor lumină
     şi soarele suia cu-aceleaşi stele
    ce-l însoţeau cînd Dragostea Divină

1-40    dădu întîiul suflu-în toate cele.
     Părea că să n-am frică mă învaţă,
     de fiara cu zălud bălţata piele,

1-43    blîndu-anotimp şi dulcea dimineaţă,
     dar nu-într-atît cît teama să-mi descînte
     de-un leu, ce-mi apăru deodată-în faţă,
aaaa
1-46    vrînd parcă-asupra mea să se avînte –
     cu bot lihnit şi nările la pîndă
     văzduhu-întreg căta să-l înspăimînte.

1-49    Dar iată şi-o lupoaică ce, flămîndă,
     de pofte rele, jalnică-arătare,
     atîtor oameni le e grea osîndă;

1-52    de-aşa potrivnicie-a fost în stare
     cu chipul ei ce mă umplea de groază
     încît pierdui nădejdea de-înălţare.

1-55    Şi, ca şi-acel ce hulpav cumulează,
     dar ceasul rău i-aduce vremi sărace
     şi plînge gîndu-în el şi-l întristează,

1-58    aşa, pe mine, bestia fără pace
     simţeam încet-încet cum mă strămută
     spre locul unde orice rază tace.

1-61    Şi cum mă năruiam în valea slută,
      o umbră mi se-înfiripă în faţă,
      ce-în lunga sa tăcere părea mută.

1-64    Cum prin pustie-o văd venind, ca-în ceaţă,
     "Aibi milă!"-am spus, şi-adăugai pe dată:
     "Nălucă doar de eşti sau om în viaţă!”

1-67    "-Nu-s om", a spus, "dar om am fost odată,
     lombarzi mi-au fost părinţii şi străbunii
     şi Mantua mi-e patria-adevărată.

 1-70    Sub Julio am văzut lumina lumii,
    la Roma am trăit, sub August" - zise -
     "în evul calp al zeilor minciunii.

 1-73    Poet am fost. Cîntai pe-al lui Anchise
     fecior, plecat din Troia-în pribegie
     cînd mîndrul Ilion se prăbuşise.

 1-76    Ci drumul tău cum de intră-n stihie?
     De ce nu urci pe creasta-încîntătoare
     ce prícină-i şi ţel de bucurie?"

 1-79    -"Virgiliu eşti, izvor între izvoare,
     şi fluviu de rostire cristalină!"
     răspunsu-i-am, nu fără-îmbujorare.

 1-82    "Tu, slavă altor glorii şi lumină,
     mi-ajute lunga mea ucenicie
     şi dragostea-întru cartea ta divină!
 
 1-85    Mi-eşti autor şi far în măiestrie
     şi numai tu ai plămădit în mine
     frumosul stil ce mi-a adus mîndrie.

1-88    Vezi fiara care drumul mi-l aţine:
     salvează-mă!, tu, minte veşnic trează,
     căci mi-a-îngheţat şi sîngele în vine."
 
 1-91    "-Alt drum îţi este dat şi altă oază",
     - rosti, văzînd că plînsul mă învinge -
     "de vrei să scapi acestui loc de groază;

1-94    lighioana ce în suflet ţi se-înfinge
     om în putere-în calea ei nu lasă,
     ci viaţa ţi-o sleieşte şi ţi-o stinge,

 1-97    şi e din fire-atît de ticăloasă
     că pofta-în veci nu şi-o mai potoleşte
     şi după prînz ar sta din nou la masă.

1-100   Cu fel de fel de monştri se prăseşte
     şi s-o prăsi pînă ce-o fi să-apară
     Copoiul, s-o strivească bărbăteşte.

1-103   Nu-l vor nutri moşii sau vreo comoară,
     ci-înţelepciunea, dragostea şi mila -
     şi fi-va între Feltre a sa ţară.

1-106   Şi ástfel mîntui-ne-va umila
     Italie, pentru care se pierdură
     Eurial şi Niso, Turno şi Camilla.

1-109   Tot el o va goni cu mînă dură
     din orice loc, zvîrlind-o în Infern,
     unde din pizmă s-a născut şi ură.
 
1-112   Deci spre-al tău bine gîndurile-îmi cern:
     îţi voi fi ghid, urmează-mă-în cărare.
     te voi purta printr-un tărîm etern
 
1-115   unde jeliri se-aud de disperare
     şi duhuri de-o vecie chinuite
     cerşesc a doua moarte fiecare.
 
1-118   Apoi vedea-vei altele, spăsite
     în flăcări hărăzite să le spele
     spre-a le-înălţa-între neamuri fericite.

1-121   Iar de vei vrea şi tu să urci la ele,
     unei fiinţe mai presus de mine
    te voi lăsa, urmînd plecării mele;

1-124   căci Principele bolţilor senine,
     de nesupus ce-am fost la dreapta-i lege,
     afara-împărăţiei lui mă ţine.

1-127   E pretutindeni domn şi-aici e rege.
     Tărîm şi scaun aici i-s laolaltă:
     o, fericiţi puţinii ce-i alege!"

1-130   Am implorat: "-Poete, pe înaltă
     şi sfîntă vrerea ce ţi-a fost străină,
     mă scapă de-o năpastă şi cealaltă,

1-133   mă du să văd şi poarta cea divină
      a lui San Pietro, şi-urgisita turmă
      a celor ce tristeţea nu-şi alină."

1-136   Atunci el a purces, iar eu în urmă.
 

   Nel mezzo del cammin di nostra vita
mi ritrovai per una selva oscura
ché la diritta via era smarrita.

  Ahi quanto a dir qual era e cosa dura       
esta selva selvaggia e aspra e forte
che nel pensier rinova la paura!

  Tant'e amara che poco e piu morte;
ma per trattar del ben ch'i' vi trovai,
diro de l'altre cose ch'i' v'ho scorte.

  Io non so ben ridir com'i' v'intrai,
tant'era pien di sonno a quel punto
che la verace via abbandonai.

  Ma poi ch'i' fui al pie d'un colle giunto,
la dove terminava quella valle
che m'avea di paura il cor compunto,

  guardai in alto, e vidi le sue spalle
vestite gia de' raggi del pianeta
che mena dritto altrui per ogne calle.

  Allor fu la paura un poco queta             
che nel lago del cor m'era durata
la notte ch'i' passai con tanta pieta. 
  
  E come quei che con lena affannata
uscito fuor del pelago a la riva
si volge a l'acqua perigliosa e guata,

  cosi l'animo mio, ch'ancor fuggiva,
si volse a retro a rimirar lo passo
che non lascio gia mai persona viva.

  Poi ch'ei posato un poco il corpo lasso,
ripresi via per la piaggia diserta,
si che 'l pie fermo sempre era 'l piu basso.

  Ed ecco, quasi al cominciar de l'erta,
una lonza leggera e presta molto,
che di pel macolato era coverta;

  e non mi si partia dinanzi al volto,
anzi 'mpediva tanto il mio cammino,
ch'i' fui per ritornar piu volte volto.

  Temp'era dal principio del mattino,
e 'l sol montava 'n su con quelle stelle
ch'eran con lui quando l'amor divino

   mosse di prima quelle cose belle;
si ch'a bene sperar m'era cagione
di quella fiera a la gaetta pelle

  l'ora del tempo e la dolce stagione;        
ma non si che paura non mi desse
la vista che m'apparve d'un leone.

  Questi parea che contra me venisse
con la test'alta e con rabbiosa fame,
si che parea che l'aere ne tremesse.

  Ed una lupa, che di tutte brame
sembiava carca ne la sua magrezza,
e molte genti fé gia viver grame,

  questa mi porse tanto di gravezza
con la paura ch'uscia di sua vista,
ch'io perdei la speranza de l'altezza.

  E qual e quei che volontieri acquista,
e giugne 'l tempo che perder lo face,
che 'n tutt'i suoi pensier piange e s'attrista;

  tal mi fece la bestia sanza pace,
che, venendomi 'ncontro, a poco a poco
mi ripigneva la dove 'l sol tace.

  Mentre ch'i' rovinava in basso loco,
dinanzi a li occhi mi si fu offerto
chi per lungo silenzio parea fioco.

  Quando vidi costui nel gran diserto,
Miserere di me, gridai a lui,
qual che tu sii, od ombra od omo certo!

  Rispuosemi: "Non omo, omo gia fui,          
e li parenti miei furon lombardi,
mantoani per patria ambedui.

  Nacqui sub Iulio, ancor che fosse tardi,
e vissi a Roma sotto 'l buono Augusto
nel tempo de li dei falsi e bugiardi.

  Poeta fui, e cantai di quel giusto
figliuol d'Anchise che venne di Troia,
poi che 'l superbo Ilión fu combusto.

  Ma tu perché ritorni a tanta noia?
perché non sali il dilettoso monte
ch'e principio e cagion di tutta gioia?".

  "Or se' tu quel Virgilio e quella fonte
che spandi di parlar si largo fiume?",
rispuos'io lui con vergognosa fronte.

  "O de li altri poeti onore e lume
vagliami 'l lungo studio e 'l grande amore
che m'ha fatto cercar lo tuo volume.

  Tu se' lo mio maestro e 'l mio autore;
tu se' solo colui da cu' io tolsi
lo bello stilo che m'ha fatto onore.

  Vedi la bestia per cu' io mi volsi:
aiutami da lei, famoso saggio,
ch'ella mi fa tremar le vene e i polsi".

  "A te convien tenere altro viaggio",        
rispuose poi che lagrimar mi vide,
"se vuo' campar d'esto loco selvaggio:

  ché questa bestia, per la qual tu gride,
non lascia altrui passar per la sua via,
ma tanto lo 'mpedisce che l'uccide;

  e ha natura si malvagia e ria,
che mai non empie la bramosa voglia,
e dopo 'l pasto ha piu fame che pria.

  Molti son li animali a cui s'ammoglia,
e piu saranno ancora, infin che 'l veltro
verra, che la fara morir con doglia.

  Questi non cibera terra né peltro,
ma sapienza, amore e virtute,
e sua nazion sara tra feltro e feltro.

  Di quella umile Italia fia salute
per cui mori la vergine Cammilla,
Eurialo e Turno e Niso di ferute.

  Questi la caccera per ogne villa,
fin che l'avra rimessa ne lo 'nferno,
la onde 'nvidia prima dipartilla.

  Ond'io per lo tuo me' penso e discerno
che tu mi segui, e io saro tua guida,
e trarrotti di qui per loco etterno,

  ove udirai le disperate strida,             
vedrai li antichi spiriti dolenti,
ch'a la seconda morte ciascun grida;

  e vederai color che son contenti
nel foco, perché speran di venire
quando che sia a le beate genti.

  A le quai poi se tu vorrai salire,
anima fia a cio piu di me degna:
con lei ti lascero nel mio partire;

  ché quello imperador che la su regna,
perch'i' fu' ribellante a la sua legge,
non vuol che 'n sua citta per me si vegna.

  In tutte parti impera e quivi regge;
quivi e la sua citta e l'alto seggio:
oh felice colui cu' ivi elegge!".

  E io a lui: "Poeta, io ti richeggio
per quello Dio che tu non conoscesti,
accio ch'io fugga questo male e peggio,

  che tu mi meni la dov'or dicesti,
si ch'io veggia la porta di san Pietro
e color cui tu fai cotanto mesti".

  Allor si mosse, e io li tenni dietro.