CĪNTUL X
Mergea maestrul meu pe-o cale sumbră
şi tainică,-īntre ziduri şi morminte
şi-īn urmă eu, ca umbrei sale umbră.
10-4
"-O, ghid prin blestemate labirinte,
din mintea ta, peste orice dibace,
lumină dă-mi cu bunele-ţi cuvinte.
10-7 Mulţimea ce-īntr-aceste
cripte zace
nu se arată. Străji nu văd lăsate
şi nu le-apasă lespezi, nici capace."
10-10
El mi-a răspuns: "-Īnchide-se-vor
toate
din Iosafat cīnd fi-va să se-īntoarne
cu hoiturile-īn lume lepădate.
 
10-13
Li-s gropi aceste-īnfierbīntate ţarne
lui Epicur şi-ai săi, ce spun că moare
şi sufletul īn răposata carne.
10-16 Dar
la dorinţa spus-odinioare
răspunsul ţi se va ivi īndată,
ca şi la cea pe care n-o spui tare."
10-19
"-Bun călăuz, de mintea-ţi luminată
nimic n-ascund; ci doar vorbesc puţine,
cum tu m-ai īnvăţat nu doar o dată."
10-22
"-Toscane, glăsuieşti cum se cuvine,
viu străbătīnd a flăcării cetate!
Stai, rogu-te,
un pic aici la mine!
10-25
Cum ştie graiul tău să mi te-arate,
eşti plămădit īntr-a Florenţei spuză,
īn care prea sălbatec am fost, poate."
10-28
Aşa a fost, deodată, să auză
urechea mea glas din cavou cum cheamă "
şi m-am lipit mai strīns de călăuză.
10-31
Dar el rosti: "-Īntoarce-te! N-ai
teamă!
E Farinata cel ce va să iasă
şi ai
să-l vezi din brīu şi pīnă-īn coamă."
10-34
Şi-atunci mi-a fost privirea
ca şi trasă
spre cel ce, semeţit cu piept şi frunte,
de Iadu'-īntreg nici nu părea că-i pasă.
10-37
Ghidul, atent şi-īn mari ca şi-īn mărunte,
mă-īmpinse printre-īncinsele vizunii
povăţuind: "-Vorbeşte-adīnc, nu multe!"
10-40
Ajuns la groapa roşie
ca tăciunii,
mă măsură şi, parcă a trufie,
mă īntrebă: "-Cine ţi-au fost străbunii?"
10-43 Spre-a-i
fi pe plac, tot ce voia să ştie
i-am spus, cu vorbă molcomă şi clară.
Dar el săltă sprīnceana a mīnie:
10-46
"-Mi-au fost duşmani, ca fiarei altă fiară,
şi mie şi-alor mei, cu lungă ură,
şi-īn două dăţi i-am izgonit afară!"
10-49
"-De-au fost goniţi, să vină iar ştiură!",
răspunsu-i-am. "O dată şi-īncă-o dată!
Acest talent, ai voştri nu-l avură!"
10-52
Văzui atunci, din racla-īnvīlvorată,
cum faţa altei umbre se iveşte,
părīnd,
līngă cealaltă,-īngenuncheată.
10-55
Cătă īn jur, parcă temīnd primejdie
că e sau nu e cineva cu mine,
şi-apoi, cīnd stinsă-i fu orice nădejde,
10-58
gemu: "-Dacă prin temniţele
pline
de
beznă mergi prin mintea ta sublimă,
de ce nu e şi fiul meu cu tine?"
10-61
"-Nu merg prin mine, ci prin magnanimă
această
călăuză, pentru care
poate că Guido-al vostru n-avu stimă."
10-64 Şi
vorba sa şi soiul de calvare
ce-i era dat īmi spuseră-al său nume.
De-aceea răspicat grăii şi tare.
10-67
El se-īndreptć deodatć: "-Cum
anume?
Ai spus «n-avu?» E-al moržii odioase?
Lumină nu mai soarbe-īn dulcea lume?"
10-70
Şi-apoi, pe buza mea, ce pregetase,
crezīnd că
desluşeşte, grea, urmarea,
se prăbuşi
şi prăbuşit rămase.
10-73
Dar celălalt, măreţ, cel ce cărarea
mi-o aţinuse, nu-şi clinti statura,
nici fruntea nu, nici nu plecă spinarea
10-76
şi luă de unde fuse tăietura:
"-Că īntru-acel
talent mai au cusure
mai mult ca patu'-īn flăcări mi-e tortura.
10-79
Dar de cincizeci de ori n-o să-īnconjure
a nopžii
fćrć de sfīrŗit stćpīnć -
şi-acest talent vei şti şi tu ce dur e.
10-82
De-ai să mai calci pe-a lumii dulci ţărīnă,
răspunde tu: De ce-i hain poporul
cu-ai mei, prin orice legi īi ies din mīnă?"
10-85
I-am spus atunci: "-Măcelul
crunt şi-omorul
ce-au īnroşit a' Arbiei unde line
la pravili
aspre ne-obligă soborul."
10-88
Dar el dădu din cap, printre suspine:
"-Nu singur m-am bătut", a spus, "şi-īn luptă
n-am fost al altor' fără-adīnci pricķne.
10-91
Dar singur pieptul meu, īntr-o coruptă
mulţime vrīnd Florenţa s-o distrugă,
ţinu o-īmpotrivire
ne'ntreruptă."
10-94
"-Găsească pace-ai tăi!", am spus şi-o rugă
am mai rostit: "-Un vćl sć-mi dai deoparte,
ce-mi stă pe ochii minţii ca o glugă:
10-97
īn viitor, puteţi vedea departe
al vremii curs, dar nu-l zăriţi aproape :
au nu-i prezentul tot aceeaşi carte?"
10-100
"-Aşa ne sunt privirile, mioape:
vedem īn zări, dar nu şi preajma-īn faţă.
Atīt ne-a mai
lăsat Cel Drept sub pleoape.
10-103
La ce-i acum sau prea curīnd, ne-īngheaţă
a minţii rază. Făr' a altor' veste
nu ştim nimic din omeneaasca viaţă.
10-106
Poţi să-īnţelegi, dar, că-ale noastre ţeste
de beznă se vor umple cīnd, la urmă,
nu va mai curge timp pe-a' vremii creste."
10-109 Mustrări
īn gīnd atunci simţii cum scurmă
şi-am zis: "-Să-i spui căzutului părinte
că fiul său e īntr-a vieţii turmă
10-112
şi că rămas-am mut
mai īnainte
numai din cauza adīncirii-īn gīndul
enigmei ce mi-ai spulberat din minte."
10-115
Maestrului īi auzii cuvīntul
şi-atunci, grăbit, l-am mai rugat să-mi zică
cine īmparte cu ei doi mormīntul.
10-118
A spus: "-Eu zac cu alţi o mie clică:
e-al Doilea Frederic, e Cardinalul...
dar despre
ceilalţi nu mai spun nimică"
10-121
şi-apoi sub flăcări īl ascunse malul.
Spre ànticul poet păşii agale,
nenorocirii presimţindu-i valul.
10-124
El a purces şi, fără-a sta din cale,
mă īntrebă:
"-Ce păs ai, florentine?"
Eu am răspuns nedumeririi sale.
10-127
"-Potrivnic ce-ai aflat, păstrează-īn
tine!"
sună porunca bunei mele piaze
şi-un deget ridicīnd: "-Ascultă bine:
10-130
cīnd fi-vei dinaintea dulcii Raze,
din gura ei - ea, care-atotcuprinde -,
vei şti a' vieţii tale căi şi oaze."
10-133 Apoi spre stīnga
pasul şi-l īntinde
lăsīnd īn urmă zid şi luīnd-o-īn josul
unei poteci, prin mijloc, ce descinde
10-136
īn valea ce-şi duhnea spre noi mirosul.
|
CANTO X
Ora
sen va per un secreto calle,
tra 'l muro de la terra e li martìri,
lo
mio maestro, e io dopo le spalle.
"O virtù somma,
che per li empi giri
mi volvi", cominciai, "com'a te piace,
parlami,
e sodisfammi a' miei disiri.
La gente che per li sepolcri giace
potrebbesi veder" già son levati
tutt'i coperchi, e nessun guardia
face".
E quelli a me: "Tutti saran serrati
quando di Iosafàt qui torneranno
coi corpi che là sù hanno
lasciati.
Suo cimitero da questa parte hanno
con Epicuro tutti
suoi seguaci,
che l'anima col corpo morta fanno.
Però
a la dimanda che mi faci
quinc'entro satisfatto sarà tosto,
e al
disio ancor che tu mi taci".
E io: "Buon duca, non tegno
riposto
a te mio cuor se non per dicer poco,
e tu m'hai non pur mo a ciò
disposto".
"O Tosco che per la città del
foco
vivo ten vai così parlando onesto,
piacciati di restare in
questo loco.
La tua loquela ti fa manifesto
di quella
nobil patria natio
a la qual forse fui troppo molesto".
Subitamente questo suono uscìo
d'una de l'arche; però m'accostai,
temendo,
un poco più al duca mio.
Ed el mi disse: "Volgiti!
Che fai?
Vedi là Farinata che s'è dritto:
da la cintola in
sù tutto 'l vedrai".
Io avea già il mio
viso nel suo fitto;
ed el s'ergea col petto e con la fronte
com'avesse
l'inferno a gran dispitto.
E l'animose man del duca e pronte
mi pinser tra le sepulture a lui,
dicendo: "Le parole tue sien conte".
Com'io al piè de la sua tomba fui,
guardommi un poco, e
poi, quasi sdegnoso,
mi dimandò: "Chi fuor li maggior tui?".
Io ch'era d'ubidir disideroso,
non gliel celai, ma tutto gliel'apersi;
ond'ei
levò le ciglia un poco in suso;
poi disse: "Fieramente
furo avversi
a me e a miei primi e a mia parte,
sì che per due fiate
li dispersi".
"S'ei fur cacciati, ei tornar d'ogne
parte",
rispuos'io lui, "l'una e l'altra fiata;
ma i vostri non
appreser ben quell'arte".
Allor surse a la vista scoperchiata
un'ombra, lungo questa, infino al mento:
credo che s'era in ginocchie levata.
Dintorno mi guardò, come talento
avesse di veder s'altri
era meco;
e poi che 'l sospecciar fu tutto spento,
piangendo
disse: "Se per questo cieco
carcere vai per altezza d'ingegno,
mio
figlio ov'è" e perché non è teco?".
E io a lui: "Da me stesso non vegno:
colui ch'attende là, per
qui mi mena
forse cui Guido vostro ebbe a disdegno".
Le sue parole e 'l modo de la pena
m'avean di costui già letto il nome;
però
fu la risposta così piena.
Di subito drizzato gridò:
"Come?
dicesti « Egli ebbe» ? Non viv'elli
ancora?
non fiere li occhi suoi lo dolce lume?".
Quando s'accorse d'alcuna dimora
ch'io facea dinanzi a la risposta,
supin
ricadde e più non parve fora.
Ma quell'altro magnanimo,
a cui posta
restato m'era, non mutò aspetto,
né mosse collo, né
piegò sua costa:
e sé continuando al primo detto,
"S'elli han quell'arte", disse, "male appresa,
ciò mi
tormenta più che questo letto.
Ma non cinquanta volte
fia raccesa
la faccia de la donna che qui regge,
che tu saprai quanto quell'arte
pesa.
E se tu mai nel dolce mondo regge,
dimmi: perché
quel popolo è sì empio
incontr'a' miei in ciascuna sua legge?".
Ond'io a lui: "Lo strazio e 'l grande scempio
che fece l'Arbia
colorata in rosso,
tal orazion fa far nel nostro tempio".
Poi ch'ebbe sospirando il capo mosso,
"A ciò non fu' io sol",
disse, "né certo
sanza cagion con li altri sarei mosso.
Ma fu' io solo, là dove sofferto
fu per ciascun di tòrre via
Fiorenza,
colui che la difesi a viso aperto".
"Deh,
se riposi mai vostra semenza",
prega' io lui, "solvetemi quel nodo
che
qui ha 'nviluppata mia sentenza.
El par che voi veggiate,
se ben odo,
dinanzi quel che 'l tempo seco adduce,
e nel presente tenete
altro modo".
"Noi veggiam, come quei c'ha mala
luce,
le cose", disse, "che ne son lontano;
cotanto ancor ne
splende il sommo duce.
Quando s'appressano o son, tutto è
vano
nostro intelletto; e s'altri non ci apporta,
nulla sapem di vostro
stato umano.
Però comprender puoi che tutta morta
fia nostra conoscenza da quel punto
che del futuro fia chiusa la porta".
Allor, come di mia colpa compunto,
dissi: "Or direte dunque
a quel caduto
che 'l suo nato è co'vivi ancor congiunto;
e s'i' fui, dianzi, a la risposta muto,
fate i saper che 'l fei perché pensava
già
ne l'error che m'avete soluto".
E già 'l maestro
mio mi richiamava;
per ch'i' pregai lo spirto più avaccio
che mi
dicesse chi con lu' istava.
Dissemi: "Qui con più
di mille giaccio:
qua dentro è 'l secondo Federico,
e 'l Cardinale;
e de li altri mi taccio".
Indi s'ascose; e io inver'
l'antico
poeta volsi i passi, ripensando
a quel parlar che mi parea nemico.
Elli si mosse; e poi, così andando,
mi disse: "Perché
se' tu sì smarrito?".
E io li sodisfeci al suo dimando.
"La mente tua conservi quel ch'udito
hai contra te", mi comandò
quel saggio.
"E ora attendi qui", e drizzò 'l dito:
"quando sarai dinanzi al dolce raggio
di quella il cui bell'occhio tutto
vede,
da lei saprai di tua vita il viaggio".
Appresso
mosse a man sinistra il piede:
lasciammo il muro e gimmo inver' lo mezzo
per
un sentier ch'a una valle fiede,
che 'nfin là sù
facea spiacer suo lezzo.
|
