CÎNTUL X
Mergea maestrul
meu pe-o cale sumbră
şi tainică,-între ziduri şi morminte
şi-în urmă eu, ca umbrei sale
umbră.
10-4
"-O, ghid prin blestemate labirinte,
din mintea ta, peste orice dibace,
lumină dă-mi cu bunele-ţi cuvinte.
10-7
Mulţimea ce-într-aceste cripte zace
nu se arată? Străji nu văd lăsate
și nu le-apasă lespezi, nici capace."
10-10 El mi-a
răspuns: "-Închide-se-vor toate
din Iosafat cînd fi-va să se-întoarne
cu hoiturile-în lume lepădate.
10-13 Li-s
gropi aceste-înfierbîntate ţarne
lui Epicur şi-ai săi, ce spun că moare
şi sufletul în răposata carne.
10-16
Dar la dorinţa spus-odinioare
răspunsul ţi se va ivi îndată,
ca și la cea pe care n-o spui tare."
10-19
"-Bun călăuz, de mintea-ţi luminată
nimic n-ascund; ci doar vorbesc puţine,
cum tu m-ai învățat nu doar o dată."
10-22
"-Toscane, glăsuieşti cum se cuvine,
viu străbătînd a flăcării cetate!
Stai, rogu-te, un pic aici la mine!
10-25
Cum ştie graiul tău să mi te-arate,
eşti plămădit într-a Florenţei spuză,
în care prea sălbatec am fost, poate."
10-28
Aşa a fost, deodată, să auză
urechea mea glas din cavou cum cheamă -
şi m-am lipit mai strîns de călăuză.
10-31
Dar el rosti: ?-Întoarce-te! N-ai teamă!
E Farinata cel ce va să iasă
şi ai să-l vezi din brîu şi pînă-în coamă.?
10-34
Şi-atunci mi-a fost privirea ca şi trasă
spre cel ce, semeţit cu piept şi frunte,
de Iadu'-întreg nici nu părea că-i pasă.
10-37
Ghidul, atent şi-în mari ca şi-în mărunte,
mă-împinse printre-încinsele vizunii
povăţuind: "-Vorbește-adînc, nu multe!"
10-40
Ajuns la groapa roşie ca tăciunii,
mă măsură şi, parcă a trufie,
mă întrebă: "-Cine ți-au fost străbunii?"
10-43
Spre-a-i fi pe plac, tot ce voia să ştie
i-am spus, cu vorbă molcomă şi clară.
Dar el săltă sprînceana a mînie:
10-46
"-Mi-au fost duşmani, ca fiarei altă fiară,
şi mie şi-alor mei, cu lungă ură,
şi-în două dăţi i-am izgonit afară!"
10-49
"-De-au fost goniţi, să vină iar ştiură!",
răspunsu-i-am. "O dată şi-încă-o dată!
Acest talent, ai voştri nu-l avură!"
10-52
Văzui atunci, din racla-învîlvorată,
cum faţa altei umbre se iveşte,
părînd, lîngă cealaltă,-îngenuncheată.
10-55
Cătă în jur, parcă temînd primejdie
că e sau nu e cineva cu mine,
şi-apoi, cînd stinsă-i fu orice nădejde,
10-58
gemu: "-Dacă prin temniţele pline
de beznă mergi prin mintea ta sublimă,
de ce nu e și fiul meu cu tine?"
10-61
"-Nu merg prin mine, ci prin magnanimă
această călăuză, pentru care
poate că Guido-al vostru n-avu stimă."
10-64
Şi vorba sa şi soiul de calvare
ce-i era dat îmi spuseră-al său nume.
De-aceea răspicat grăii şi tare.
10-67
El se-îndreptă deodată: "-Cum anume?
Ai spus "n-avu"? E-al morţii odioase?
Lumină nu mai soarbe-în dulcea lume?"
10-70
Şi-apoi, pe buza mea, ce pregetase,
crezînd că desluşeşte, grea, urmarea,
se prăbuşi şi prăbuşit rămase.
10-73
Dar celălalt, măreţ, cel ce cărarea
mi-o aţinuse, nu-şi clinti statura,
nici fruntea nu, nici nu plecă spinarea
10-76
şi luă de unde fuse tăietura:
"-Că întru-acel talent mai au cusure
mai mult ca patu'-în flăcări mi-e tortura.
10-79
Dar de cincizeci de ori n-o să-înconjure
a nopții fără de sfîrșit stăpînă -
şi-acest talent vei şti şi tu ce dur e.
10-82
De-ai să mai calci pe-a lumii dulci ţărînă,
răspunde tu: De ce-i hain poporul
cu-ai mei, prin orice legi îi ies din mînă?"
10-85
I-am spus atunci: "-Măcelul crunt şi-omorul
ce-au înroşit a' Arbiei unde line
la pravili aspre ne-obligă soborul."
10-88 Dar el dădu din cap, printre suspine:
"-Nu singur m-am bătut", a spus, "şi-în luptă
n-am fost al altor' fără-adînci pricíne.
10-91
Dar singur pieptul meu, într-o coruptă
mulţime vrînd Florenţa s-o distrugă,
ţinu o-împotrivire ne'ntreruptă."
10-94
"-Găsească pace-ai tăi!", am spus şi-o rugă
am mai rostit: "-Un văl să-mi dai deoparte,
ce-mi stă pe ochii minţii ca o glugă:
10-97
în viitor, puteţi vedea departe
al vremii curs, dar nu-l zăriţi aproape :
au nu-i prezentul tot aceeași carte?"
10-100
"-Aşa ne sunt privirile, mioape:
vedem în zări, dar nu şi preajma-în faţă.
Atît ne-a mai lăsat Cel Drept sub pleoape.
10-103
La ce-i acum sau prea curînd, ne-îngheaţă
a minţii rază. Făr' a altor' veste
nu ştim nimic din omeneaasca viaţă.
10-106
Poţi să-înţelegi, dar, că-ale noastre ţeste
de beznă se vor umple cînd, la urmă,
nu va mai curge timp pe-a' vremii creste."
10-109
Mustrări în gînd atunci simţii cum scurmă
şi-am zis: "-Să-i spui căzutului părinte
că fiul său e într-a vieţii turmă
10-112
şi că rămas-am mut mai înainte
numai din cauza adîncirii-în gîndul
enigmei ce mi-ai spulberat din minte."
10-115
Maestrului îi auzii cuvîntul
şi-atunci, grăbit, l-am mai rugat să-mi zică
cine împarte cu ei doi mormîntul.
10-118
A spus: "-Eu zac cu alţi o mie clică:
e-al Doilea Frederic, e Cardinalul...
dar despre ceilalți nu mai spun nimică"
10-121
şi-apoi sub flăcări îl ascunse malul.
Spre anticul poet păşii agale,
nenorocirii presimţindu-i valul.
10-124
El a purces şi, fără-a sta din cale,
mă întrebă: "-Ce păs ai, florentine?"
Eu am răspuns nedumeririi sale.
10-127
"-Potrivnic ce-ai aflat, păstrează-în tine!"
sună
porunca bunei mele piaze
şi-un deget ridicînd: "-Ascultă bine:
10-130
cînd fi-vei dinaintea dulcii Raze,
din gura ei - ea, care-atotcuprinde -,
vei şti a' vieţii tale căi şi oaze."
10-133
Apoi spre stînga pasul şi-l întinde
lăsînd în urmă zid şi luînd-o-în josul
unei poteci, prin mijloc, ce descinde
10-136
în valea ce-şi duhnea spre noi mirosul.
|
CANTO X
Ora sen va per un secreto calle,
tra 'l muro de la terra e li martiri,
lo mio maestro, e io dopo le spalle.
"O virtu somma, che per li empi giri
mi volvi", cominciai,
"com'a te piace,
parlami, e sodisfammi a' miei disiri.
La gente che per li sepolcri giace
potrebbesi veder' gia son levati
tutt'i coperchi, e nessun guardia face".
E quelli a me:
"Tutti saran serrati
quando di Iosafat qui torneranno
coi corpi che la su hanno lasciati.
Suo cimitero da questa parte hanno
con Epicuro tutti suoi seguaci,
che l'anima col corpo morta fanno.
Pero a la dimanda che mi faci
quinc'entro satisfatto sara tosto,
e al disio ancor che tu mi taci".
E io: "Buon duca, non tegno riposto
a te mio cuor se non per dicer poco,
e tu m'hai non pur mo a cio disposto".
"O Tosco che per la citta del foco
vivo ten vai cosi parlando onesto,
piacciati di restare in questo loco.
La tua loquela ti fa manifesto
di quella nobil patria natio
a la qual forse fui troppo molesto".
Subitamente questo suono uscio
d'una de l'arche; pero m'accostai,
temendo, un poco piu al duca mio.
Ed el mi disse:
"Volgiti! Che fai?
Vedi la Farinata che s'e dritto:
da la cintola in su tutto 'l vedrai".
Io avea gia il mio viso nel suo fitto;
ed el s'ergea col petto e con la fronte
com'avesse l'inferno a gran dispitto.
E l'animose man del duca e pronte
mi pinser tra le sepulture a lui,
dicendo: "Le parole tue sien conte".
Com'io al pie de la sua tomba fui,
guardommi un poco, e poi, quasi sdegnoso,
mi dimando: "Chi fuor li maggior tui?".
Io ch'era d'ubidir disideroso,
non gliel celai, ma tutto gliel'apersi;
ond'ei levo le ciglia un poco in suso;
poi disse: "Fieramente furo avversi
a me e a miei primi e a mia parte,
si che per due fiate li dispersi".
"S'ei fur cacciati, ei tornar d'ogne parte",
rispuos'io lui, "l'una e l'altra fiata;
ma i vostri non appreser ben quell'arte".
Allor surse a la vista scoperchiata
un'ombra, lungo questa, infino al mento:
credo che s'era in ginocchie levata.
Dintorno mi guardo, come talento
avesse di veder s'altri era meco;
e poi che 'l sospecciar fu tutto spento,
piangendo disse:
"Se per questo cieco
carcere vai per altezza d'ingegno,
mio figlio ov'e? e perché non e teco?".
E io a lui: "Da me stesso non vegno:
colui ch'attende la, per qui mi mena
forse cui Guido vostro ebbe a disdegno".
Le sue parole e 'l modo de la pena
m'avean di costui gia letto il nome;
pero fu la risposta cosi piena.
Di subito drizzato grido:
"Come?
dicesti "elli ebbe"? non viv'elli ancora?
non fiere li occhi suoi lo dolce lume?".
Quando s'accorse d'alcuna dimora
ch'io facea dinanzi a la risposta,
supin ricadde e piu non parve fora.
Ma quell'altro magnanimo, a cui posta
restato m'era, non muto aspetto,
né mosse collo, né piego sua costa:
e sé continuando al primo detto,
"S'elli han quell'arte", disse,
"male appresa,
cio mi tormenta piu che questo letto.
Ma non cinquanta volte fia raccesa
la faccia de la donna che qui regge,
che tu saprai quanto quell'arte pesa.
E se tu mai nel dolce mondo regge,
dimmi: perché quel popolo e si empio
incontr'a' miei in ciascuna sua legge?".
Ond'io a lui:
"Lo strazio e 'l grande scempio
che fece l'Arbia colorata in rosso,
tal orazion fa far nel nostro tempio".
Poi ch'ebbe sospirando il capo mosso,
"A cio non fu' io sol", disse,
"né certo
sanza cagion con li altri sarei mosso.
Ma fu' io solo, la dove sofferto
fu per ciascun di torre via Fiorenza,
colui che la difesi a viso aperto".
"Deh, se riposi mai vostra semenza",
prega' io lui, "solvetemi quel nodo
che qui ha 'nviluppata mia sentenza.
El par che voi veggiate, se ben odo,
dinanzi quel che 'l tempo seco adduce,
e nel presente tenete altro modo".
"Noi veggiam, come quei c'ha mala luce,
le cose", disse, "che ne son lontano;
cotanto ancor ne splende il sommo duce.
Quando s'appressano o son, tutto e vano
nostro intelletto; e s'altri non ci apporta,
nulla sapem di vostro stato umano.
Pero comprender puoi che tutta morta
fia nostra conoscenza da quel punto
che del futuro fia chiusa la porta".
Allor, come di mia colpa compunto,
dissi: "Or direte dunque a quel caduto
che 'l suo nato e co'vivi ancor congiunto;
e s'i' fui, dianzi, a la risposta muto,
fate i saper che 'l fei perché pensava
gia ne l'error che m'avete soluto".
E gia 'l maestro mio mi richiamava;
per ch'i' pregai lo spirto piu avaccio
che mi dicesse chi con lu' istava.
Dissemi: "Qui con piu di mille giaccio:
qua dentro e 'l secondo Federico,
e 'l Cardinale; e de li altri mi taccio".
Indi s'ascose; e io inver' l'antico
poeta volsi i passi, ripensando
a quel parlar che mi parea nemico.
Elli si mosse; e poi, cosi andando,
mi disse: "Perché se' tu si smarrito?".
E io li sodisfeci al suo dimando.
"La mente tua conservi quel ch'udito
hai contra te", mi comando quel saggio.
"E ora attendi qui", e drizzo 'l dito:
"quando sarai dinanzi al dolce raggio
di quella il cui bell'occhio tutto vede,
da lei saprai di tua vita il viaggio".
Appresso mosse a man sinistra il piede:
lasciammo il muro e gimmo inver' lo mezzo
per un sentier ch'a una valle fiede,
che 'nfin la su facea spiacer suo lezzo.
|
