|
|
|
|
|
|
CĪNTUL XXVI Te bucură, Florenţă, tu, ce-īn lume măreaţă, zbori peste pămīnt şi mare: pīnă-īn Infern se-īntinde-al tău renume.   26-4 Găsii prin hoţii ocnelor tartare cinci cetăţeni de-ai tăi şi-mi fu ruşine de cītă cinste-ţi fac şi cītă-onoare... 26-7 Dar dacă-un vis īn zori meneşte bine, tu vei simţi, īn scurtă vreme, toate urzelile pratezilor, haine. 26-10 De-ai ŗi simžit, nici nu-i devreme, poate - cadă ce-i scris să-ţi cadă peste case: mai greu mi-ar fi, cu ani mai mulţi īn spate! 26-13 Plecarăm, deci, şi-aceleaşi scări stīncoase - abrupta coborīrii noastre brīnć - urcă maestrul şi cu el mă trase 26-16 şi-urmīnd mereu sinistra cale spīnă tot printre bolovani şi colţi de stīncă, piciorul nu răzbea fără de mīnă. 26-19 Cum m-a durut atunci, mă doare īncă de-mi amintesc de cele-īn drum văzute şi-oprelişti pun pe mintea mea adīncă 26-22 spre-a nu rodi nestrīnsă de virtute şi dacă bună stea sau vreri divine haruri mi-au dat, să nu le fac pierdute. 26-25 Cum un ţăran, din vīrfu'-unei coline, - īn miez de vară, cīnd, pe ceruri, farul īntregii lumi cel mai prelung se-aţine, 26-28 (la ceasul cīnd nu musca, ci ţīnţarul prinde-a zbura), - zăreşte-īn cīmp, la poale, cum licuricii-īşi pīlpīie amnarul, 26-31 astfél aici, īn cea de-a opta vale, făclii noian luceau cu vie pară, străfulgerīnd adīncurile sale. 26-34 Şi cum acel ce urşii-īl răzbunară, privind cum carul lui Ilie piere cīnd roibii nărăvaşi spre cer zburară 26-37 īi şi pierdu pe dată din vedere nemaizărind decīt ca o săgeată de foc lăsīnd un nor cīt o părere, 26-40 aşa fugeau şi-īn valea-īntunecată aceste flăcărui, şi-īn fiecare era ascunsă-o umbră vinovată. 26-43 Stăteam pe pod scrutīnd cu-aşa-īncordare īncīt, de n-aş fi stat lipit de-o stīncă, să cad ne-īmpins cred că-aş fi fost īn stare. 26-46 Iar călăuzul, cīnd văzu ce-adīncă mi-e luarea-aminte,-īmi spuse: "-'N foc sunt duhuri īnchise-īn flama care le mćnīncć." 26-49 "-Maestre,-am zis, īn negrele văzduhuri am īnţeles ce e, chiar pīnă-a-mi zice ce-mi desluşeşti. Dar spune-mi alte lucruri: 26-52 Sub limbile ce par să se despice dintr-una numai, cine-i? Parcă-s rugul lui Eteocle şi-al lui Polinice... 26-55 "-E torturat īn flăcări vicleşugul lui Diomede şi Ulise care īşi poartă-īn Iad, uniţi ca-īn viaţă, jugul. 26-58 Sunt răzbunaţi cu-aşa fierbinţi calvare perfidul cal, care-a deschis zăgazul romanei stirpe, nobilă şi mare 26-61 şi furtul ce-a adus Troiei necazul şi Deidįmia care īncă-īl plīnge, şi-īn lumea morţii, pe Achil' viteazul." 26-64 "-De pot vorbi din focul care-i strīnge, te rog, maestre, ruga ia-mi-o-īn seamă, că-i una cīt mai multe rugi adīnce, 26-67 să-aştept, mă lasă,-īngemănata flamă cu coarnele-i de foc, să vină-īncoace, cćci sufletul, cum vezi, spre ea mć cheamć." 26-70 El mi-a răspuns: "-Ceea ce-mi ceri īmi place şi fi'ndcă-i demn de cinste,-īţi fac pe voie, dar limbii tale-īi poruncesc a tace, 26-73 căci ei sunt greci, duşmani ai vechii Troie: ce-ai tu de spus, voi spune eu. Pe tine ei nu te-ar asculta de bunćvoie." 26-76 Cum flama se-apropié de noi mai bine, vorbi maestrul cīnd găsi că locul e potrivit şi clipa se cuvine: 26-79 "-Voi, cei pe care vă uneşte focul, de-am meritat a' voastre bune gīnduri pe cīnd trăiam, şi de-am avut norocul 26-82 să-mi preţuiţi eroicele cīnturi, opriţi-vă puţin şi unul spună pe care mćri pieri, sub care vīnturi?" 26-85 Mai 'naltul corn din flacăra străbună să murmure-īncepu şi să se zbată ca focul răscolit de o furtună. 26-88 Din para-īncolo,īncoace zbuciumată, precum o limbă iute grăitoare, ţīşni un glas vorbind: "-Pe cīnd, odată 26-91 m-am smuls de līngă Circe - vrăjitoare la care m-am dat singur īn sclavie de dragul unor greci schimbaţi īn fiare -, 26-94 nici dragostea de fiu, nici cea de glie, nici cea de tată şi nici chiar chemarea a Penelopei, vrednica-mi soţie, 26-97 nu mi-au putut īnfrīnge-īnflăcărarea de a cunoaşte lumea necuprinsă şi, omului, micimea şi grandoarea. 26-100 Ci am purces la drum pe marea-īntinsă cu nava mea şi cīţiva inşi, compįnia de-atunci de mine pururi nedesprinsă. 26-103 Văzui un mal şi altul, pīnă-īn Spania pīnć-īn Maroc ŗi insula cea Sardć - şi ce-am văzut mi-a răsplătit strădania. 26-106 Bătrīni şi frīnţi, hoinara noastră hoardă ajunse,-īn urmă, gura strīmtei poarte cu stīncile lui Hércule de gardă 26-109 ca nimeni să nu calce mai departe. Trecusem de Sevilïa cea veche şi de Ceśto, pe cealaltă parte. 26-112 "Voi, fraţii mei, voi, prin amar de leghe şi de primejdii-ajunşi la cap de lume, vă cer īn cea din urmă, scurtă, veghe 26-115 a mult prea vlăguitei noastre hume, să mergem! - daži frīu liber nćzuinžii! - tot după Soare,-īn Lumea fără lume! 26-118 Scrutaţi-vă menirile fiinţii: nu-s oamenii născuţi să fie fiare, ci pelerini ai binelui ŗi-ai minžii!" 26-121 Īn camarazii mei aşa ardoare a semănat acest discurs de-o şchioapă, că-abia de-i mai ţineam sub ascultare. 26-124 Şi-apoi, cu pupa către zori īn apă, la vīsle-am pus arķpi, mai acătării ca pasărea cīnd din capcană scapă. 26-127 Ne lumina acuma steaua zării opuse nouă şi scădea a noastră pīn'ce se stinse sub deşertul mării. 26-130 Cinci Lune stinse-au fost pe bolta-albastră şi tot de-atītea ori a fost īnvoaltă, de cīnd pluteam pe-īntinderea sihastră, 26-133 cīnd ne-apăru spinarea sumbră,-īnaltă, a unui munte, deodată,-īn cale, cum niciodată nu văzusem altă. 26-136 Am rīs īntīi, dar rīsu-apoi fu jale, căci un vīrtej cumplit ţīşni din munte prinzīnd şi vasu'-īn vrejurile sale. 26-139 De trei ori īl rotiră sorburi crunte şi-al patrulea īl prăvăli-īn abise trăgīnd - cum El a vrut - fragila-i punte, 26-142 pīnć cīnd marea peste noi se-īnchise." |
CANTO XXVI Godi, Fiorenza, poi che se' sì grande, che per mare e per terra batti l'ali, e per lo 'nferno tuo nome si spande! Tra li ladron trovai cinque cotali tuoi cittadini onde mi ven vergogna, e tu in grande orranza non ne sali. Ma se presso al mattin del ver si sogna, tu sentirai di qua da picciol tempo di quel che Prato, non ch'altri, t'agogna. E se già fosse, non saria per tempo. Così foss'ei, da che pur esser dee! ché più mi graverà, com'più m'attempo. Noi ci partimmo, e su per le scalee che n'avea fatto iborni a scender pria, rimontò 'l duca mio e trasse mee; e proseguendo la solinga via, tra le schegge e tra ' rocchi de lo scoglio lo piè sanza la man non si spedia. Allor mi dolsi, e ora mi ridoglio quando drizzo la mente a ciò ch'io vidi, e più lo 'ngegno affreno ch'i' non soglio, perché non corra che virtù nol guidi; sì che, se stella bona o miglior cosa m'ha dato 'l ben, ch'io stessi nol m'invidi. Quante 'l villan ch'al poggio si riposa, nel tempo che colui che 'l mondo schiara la faccia sua a noi tien meno ascosa, come la mosca cede alla zanzara, vede lucciole giù per la vallea, forse colà dov'e' vendemmia e ara: di tante fiamme tutta risplendea l'ottava bolgia, sì com'io m'accorsi tosto che fui là 've 'l fondo parea. E qual colui che si vengiò con li orsi vide 'l carro d'Elia al dipartire, quando i cavalli al cielo erti levorsi, che nol potea sì con li occhi seguire, ch'el vedesse altro che la fiamma sola, sì come nuvoletta, in sù salire: tal si move ciascuna per la gola del fosso, ché nessuna mostra 'l furto, e ogne fiamma un peccatore invola. Io stava sovra 'l ponte a veder surto, sì che s'io non avessi un ronchion preso, caduto sarei giù sanz'esser urto. E 'l duca che mi vide tanto atteso, disse: "Dentro dai fuochi son li spirti; catun si fascia di quel ch'elli è inceso". "Maestro mio", rispuos'io, "per udirti son io più certo; ma già m'era avviso che così fosse, e già voleva dirti: chi è 'n quel foco che vien sì diviso di sopra, che par surger de la pira dov'Eteòcle col fratel fu miso?". Rispuose a me: "Là dentro si martira Ulisse e Diomede, e così insieme a la vendetta vanno come a l'ira; e dentro da la lor fiamma si geme l'agguato del caval che fé la porta onde uscì de' Romani il gentil seme. Piangevisi entro l'arte per che, morta, Deidamìa ancor si duol d'Achille, e del Palladio pena vi si porta". "S'ei posson dentro da quelle faville parlar", diss'io, "maestro, assai ten priego e ripriego, che 'l priego vaglia mille, che non mi facci de l'attender niego fin che la fiamma cornuta qua vegna; vedi che del disio ver' lei mi piego!". Ed elli a me: "La tua preghiera è degna di molta loda, e io però l'accetto; ma fa che la tua lingua si sostegna. Lascia parlare a me, ch'i' ho concetto ciò che tu vuoi; ch'ei sarebbero schivi, perch'e' fuor greci, forse del tuo detto". Poi che la fiamma fu venuta quivi dove parve al mio duca tempo e loco, in questa forma lui parlare audivi: "O voi che siete due dentro ad un foco, s'io meritai di voi mentre ch'io vissi, s'io meritai di voi assai o poco quando nel mondo li alti versi scrissi, non vi movete; ma l'un di voi dica dove, per lui, perduto a morir gissi". Lo maggior corno de la fiamma antica cominciò a crollarsi mormorando pur come quella cui vento affatica; indi la cima qua e là menando, come fosse la lingua che parlasse, gittò voce di fuori, e disse: "Quando mi diparti' da Circe, che sottrasse me più d'un anno là presso a Gaeta, prima che sì Enea la nomasse, né dolcezza di figlio, né la pieta del vecchio padre, né 'l debito amore lo qual dovea Penelopé far lieta, vincer potero dentro a me l'ardore ch'i' ebbi a divenir del mondo esperto, e de li vizi umani e del valore; ma misi me per l'alto mare aperto sol con un legno e con quella compagna picciola da la qual non fui diserto. L'un lito e l'altro vidi infin la Spagna, fin nel Morrocco, e l'isola d'i Sardi, e l'altre che quel mare intorno bagna. Io e ' compagni eravam vecchi e tardi quando venimmo a quella foce stretta dov'Ercule segnò li suoi riguardi, acciò che l'uom più oltre non si metta: da la man destra mi lasciai Sibilia, da l'altra già m'avea lasciata Setta. "O frati", dissi "che per cento milia perigli siete giunti a l'occidente, a questa tanto picciola vigilia d'i nostri sensi ch'è del rimanente, non vogliate negar l'esperienza, di retro al sol, del mondo sanza gente. Considerate la vostra semenza: fatti non foste a viver come bruti, ma per seguir virtute e canoscenza". Li miei compagni fec'io sì aguti, con questa orazion picciola, al cammino, che a pena poscia li avrei ritenuti; e volta nostra poppa nel mattino, de' remi facemmo ali al folle volo, sempre acquistando dal lato mancino. Tutte le stelle già de l'altro polo vedea la notte e 'l nostro tanto basso, che non surgea fuor del marin suolo. Cinque volte racceso e tante casso lo lume era di sotto da la luna, poi che 'ntrati eravam ne l'alto passo, quando n'apparve una montagna, bruna per la distanza, e parvemi alta tanto quanto veduta non avea alcuna. Noi ci allegrammo, e tosto tornò in pianto, ché de la nova terra un turbo nacque, e percosse del legno il primo canto. Tre volte il fé girar con tutte l'acque; a la quarta levar la poppa in suso e la prora ire in giù, com'altrui piacque, infin che 'l mar fu sovra noi richiuso". |
